Pentru prima dată am aflat de Castelul Teleki de la Awake Festival. În perioada 1-3 septembrie, artiști ca Tom Odell sau Rag’n’Bone Man vor cânta pe domeniul unui castel care arată cam așa:

Să fiu sinceră, am crezut că cei de la festival folosesc acel tip de poze care iau ochii – cred că ni s-a întâmplat tuturor să fim dezamăgiți de realitate. Așa că, mi-am propus să merg înainte de festival să văd castelul, să mă lămuresc cât de aproape de adevăr este totul. Erau, totuși, și niște șanse ca domeniul să corespundă fotografiilor. Zis și făcut: săptămâna trecută am ajuns în judeţul Mureş la clădirea barocă de secol XVIII. Datorită organizatorilor Awake, cărora le mulțumesc, am reușit să fac rost de un interviu cu contele Kalman Teleki, unul dintre cei patru proprietari ai castelului.

Cum așa mi-e mie norocul, fix în sâmbăta în care am ajuns pe domeniu era mare petrecere: toți sătenii sărbătoreau ziua castelului. Peste tot erau oameni, muzică, de la ferestrele castelului se mai auzea câte-un concert, după fiecare colț era un contrabas sau o vioară sau un dans. Cu toții râdeau, făceau poze și se bucurau că, în sfârșit, castelul prinde viață.

Despre Castelul Teleki din Gornești

Castelul Teleki nu a avut deloc o poveste ușoară. Din 1675 până în 1949 această proprietate a aparținut familiei Teleki, apoi a fost naționalizată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a valorilor castelului fiind distruse.

În perioada comunistă, totul a fost transformat în preventoriu TBC pentru copii, ceea ce, firește, a adus numeroase daune arhitecturale ansamblului. În anul 2011 a fost retrocedat castelul descendenţilor familiei Teleki – nu și proprietatea.

Contele Kalman Teleki

Contele Kalman Teleki explică grupului de turiști despre familia sa. Turul se apropie de final, iar cei din grup îl asaltează cu întrebări. În paralel, ajutoarele sale de la castel îl întrerup cu mici întrebări administrative legate de petrecerea câmpenească ce se desfășoară pe domeniul castelului.

Decorația sufrageriei, pereții în aspect de marmură, plafonul pictat în 1905 – “arată așa de frumos pentru că a fost renovat acum 3 ani. Candelabrele au ajuns tot în 1905. Cel din mijloc a fost mereu mai bogat decât cele din margini. Cel din mijloc are acum 80 de decorații și este cam jumătate din ce a existat inițial.”

La câteva fraze, contele se scuză pentru româna lui stâlcită. Combină româna cu franceza, căci trăiește de-o viață în Belgia. Cu toate astea, vorbește cursiv, chit că pe ici, pe colo, auzi câte un Évidemment sau Parce que. E mândru de fiecare lucru pe care îl explică despe familia sa și, deși este nevoit să discute cu o groază de oameni în paralel, nu își pierde nicio secundă ideea. Évidemment!

Mă apropii timid de dumnealui și îi șoptesc: sunt Raisa, cred că au discutat…

“Aaaa, Raisa, un moment, te rog! Știu de tine, am fost anunțat. Un pic, te rog, să verific că este totul bine și în maximum cinci minute mergem într-o cameră ascunsă a castelului (râde), că aici e gălăgie mare.”

Mă duc în colțul camerei și mă uit la candelabrul din mijloc: 80 de decorații, îmi zic. M-apuc să număr, mă uit în jur, grupul e acum peste tot în încăpere, iar după nici două minute, contele vine zâmbind, cu un mănunchi de chei în mână: “Gata, mergem mai încolo în castel?“

Trecem dintr-o cameră în alta cu viteza luminii și îmi tot repet că asta e sâmbăta mea preferată din ultimii ani. Caut o camera liniștită într-un castel, cât afară, pe domeniu, se aud concerte și oameni aplaudând. “E bine aici?”

E perfect!

Ne așezăm la masă, vreau să-mi scot din ghiozdan foaia pe care pregătisem întrebările, dar renunț instant. Am ajuns la concluzia că uneori, cu unii oameni, mai bine sunt spontană. Iar contele Teleki inspiră atâta relaxare și optimism, încât un șir numerotat de întrebări ar strivi corola de minuni a lumii.

Interviu cu contele Kalman Teleki

V-ați născut conte. Ați și trăit ca un conte?

Ce înseamnă să fii conte? Eu nu am trăit niciodată ca un conte. M-am născut în 1947, iar acest castel a fost naționalizat în 1949, deci am trăit aici până la 1 an și 3 zile și, după aceea, eu m-am trezit într-o pivniță de 25 de metri pătrați. Deci, familia mea a fost deportată în 2 martie 1949 și duși cu forța la Târgu Mureș până în 1963, apoi viața în pivniță, unde eram șase oameni, cu toaleta în exterior și trebuia să cobor până la toaletă 32 de trepte. Acestea sunt amintirile mele din tinerețe. N-a fost o tinerețe ușoară. Am fost fericit, să nu dramatizăm! Dar asta pentru că nu știam alte lucruri. Un copil nu știe și ce nu știe nu știe.

Nu am avut niciodată sentimentul că îmi lipsește ceva, că îmi lipsește o viață de conte. Și părinții mei au fost foarte atenți, iubitori, ne-au înconjurat mereu cu iubire și au făcut tot pentru noi, chiar dacă mijloacele materiale au fost minime.

Asta mereu îmi revine în memorie: mama mea dădea ore de diferite limbi străine și mereu spunea că nu prindea autobuzul spre casă – venea foarte târziu. O tot întrebam de ce nu vine cu autobuzul, să nu mai stea pe drumuri. După aia, când aveam 15-16 ani mi-am dat seama că ea nu lua autobuzul ca să nu cheltuiască 50 de bani – cât costa un bilet de autobuz până acasă. Deci, am fost la acel nivel. Nu am amintiri groaznice, dar am multe amintiri neplăcute.

Când ați devenit practic conștient de privilegiul de a fi conte?

Părinții mei mereu ne-au povesit cum suntem născuți și tot, dar a fi conte nu este un privilegiu, ci o datorie. O datorie pentru că uite și tu ce au făcut strămoșii noștri, ei au servit mereu societatea. Deci, niciodată nu ne-au zis că am avea un privilegiu față de alți oameni, ci că avem multe datorii vizavi de societate.

 

Ce se întâmplă acum cu Castelul?
Alături de familia mea, am înființat Asociaţia Castelul Teleki și căutăm soluții pentru restaurare. Am fost 4 frați, acum am rămas 3, eu sunt cel mai mic. Castelul aparține unui număr de 4 persoane și noi aici încercăm să facem ceva ca acest loc să trăiască. Castelul Teleki este un obiectiv turistic din ce în ce mai atrăgător, el poate fi vizitat pe tot parcursul anului. Suntem sprijiniți de studenți, specialiști, consultanți, în fiecare an lucrăm la marele dosar și sperăm că în final vom primi finanțare. În plus, organizăm și evenimente, tot mai multe evenimente, cum ar fi: Balul Anual al Castelului, Ziua Castelului, cel care se întâmplă chiar acum afară, concerte, expoziţii, tabere de cercetași sau tabere de creație sau studiu dedicate artiștilor, arhitecților și istoricilor, nunți.

Cât de mare era castelul?

Bunicul meu a fost bogat, dar a venit reforma agrară de la 1923 și a devenit mult mai sărac. Nu zic sărac, dar pentru dimensiunea acestui castel… Dacă el și tatăl meu nu ar fi fost buni agricultori și nu s-ar fi ocupat correctement de propritatea lor, sigur ar fi fost praf. Dar, din fericire, ei au fost foarte buni agricultori. Proprietatea lor a fost mereu model.

Tatăl meu a avut 200 de ha de pământ, care pare foare mult, dar pentru întreținerea unui metru pătrat de suprafață a unui castel este nevoie de 1 ha de pădure. Deci, îți dai seama: aici sunt 3.200 de metri pătrați. Și cum spunea tatăl meu: Bine că am avut o nevastă bogată! Mama mea a fost bogată, din familia din Ungaria, și de aceea au trăit un pic mai bine față de cât proprietatea permitea.

Câți ani v-a luat să intrați din nou în posesia ansamblului?

10 ani.

A meritat tot efortul? Considerați că a fost prea mult?

Nu știu cum să zic. N-a fost corect, să zicem așa. Dacă luăm legea, noi foarte simplu după apariția legii, normal trebuia să primim proprietatea fără nicio bătaie de cap. Ce m-a făcut trist a fost că numai documentele m-au costat cinci ani, iar apoi încă cinci ani a trebuit să rămână decizia de justiție. Acești 5 ani au făcut multe pagube. Cei cinci ani, zic eu, au făcut mai mult rău decât toți cei 40 de ani de comunism. N-au fost corecți. Am tot întâlnit meseriași și oameni care îmi povestesc ce s-a întâmplat aici… N-a fost corect.

Deci, în cei cinci ani s-au mai întâmplat niște aspecte de nedorit, să le zicem așa. Au profitat să mai fure ce se mai putea fura.

Din păcate, asta a fost. Câteva piese care erau originale au dispărut în cei cinci ani.

Aveți o revoltă față de țara asta pentru ce vi s-a întâmplat?

PAS DU TOUT! De ce revoltă? Revolta mea e contra comuniștilor, dar nu contra României. Am venit înapoi pentru că iubesc această țară și vreau să fac ceva din acest domeniu și din acest castel. Nu simt revoltă, ci iubire și regret pentru anii pierduți. Când mă uit pe partea dreaptă, văd cripta familiei și dacă ei au putut să facă ceva, am și eu datoriile mele.

Am și avut ocazia să călătoresc foarte mult în viața asta. Am 70 de ani acum și după atâția ani, cele mai frumoase țări după mine sunt: Chile, România și Elveția. Pentru mine, părerea mea.

Unde considerați că este acasă?

Ce întrebare bună! Ha. Acasă! Bună chestie. Da…

Gândesc în ungurește, sunt ungur, dar eu zic așa: sunt un ungur belgian. Sunt ungur din Translvania. Nu aș trăi niciodată în Ungaria. Deci, sunt ungur belgian.

Cât stați în Transilvania dintr-un an de zile?

Șapte luni.

În castel?

Da, aici în castel. Nu doresc nimănui să trăiască în castel. Este o viață tare dificilă! Și pentru soția mea, care a trăit mereu în Europa Occidentală, acum este foarte dificil.

Soția dumneavoastră de unde este?

Părinții ei au fugit în 1956 din Ungaria în Elveția – ea e născută în Elveția, iar de la doi ani s-a mutat în Belgia.

În ce țară v-ați căsătorit?

Aici, în România. Am așteptat un an și jumătate pentru autorizația de căsătorie, apoi am plecat.

Când ați văzut castelul pentru prima dată? Mai țineți minte?

Castelul l-am văzut, curios, în 1955 pentru că am fost internat o lună cu sora și fratele meu – fratele meu avea TBC. Sătenii spun că a fost o mare revoluție atunci – toată lumea voia să ne vadă, a fost mare agitație în sat și atunci direcțiunea preventoriului ne-a trimis înapoi acasă.

Aveți vreo amintire clară de-atunci?

Din amintirile mele am o singură imagine: stăteam la etaj și erau țărani care veneau periodic la noi la Târgu Mureș, de ei îmi amintesc bine, și le făceam cu mâna de la etaj.

Cum arată acum un Crăciun în familia Teleki?

De când sunt căsătorit, facem mereu Crăciunul la soacra mea, care locuiește la un kilometru distanță de noi, la Bruxelles. Din 1982 numai acolo facem Crăciunul, așa e tradiția. Vin copiii mei, surorile, cumnatul etc. E frumos!

Care considerați că a fost cel mai mare rol pe care familia dumneavoastră l-a avut?

Cel mai mare rol pe care familia mea l-a avut a fost cultural. Uitați la Samuel Teleki: toată viața a cumpărat cărți, apoi a făcut Biblioteca Teleki, deschisă pentru public.

Aveți cărțile scrise de Géza Teleki?

Nu m-a mai întrebat nimeni asta, dar, da, am toate cărțile scrise de familia mea. Toate, toate. Au fost foarte mulți care au scris în familia noastră.

De asta vă și întreb, am observat. Ați fost mulți scriitori și prim-miniștri.

Corect! Bine punctat.

Care este forma de artă care vă place cel mai mult?

Pictura.

După pictură?

Teatrul.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră fericirea?

[Râde] Fericirea… este un mare cuvânt. Eu sunt fericit când am zile calme aici. Am o oră liberă, fac o baie în Mureș. Dar trebuie să recunosc că aici de multe ori nu dorm bine, am multe griji și sunt mai fericit iarna în Belgia pentru că nu fac nimic. Mă ocup doar de cultură, expoziții, teatru, operă.

Ați trecut prin atâtea în viață! Ați locuit într-o pivință de 25 de metri pătrați și acum vă iau interviu în propriul castel. Care considerați că este pilonul ființei umane? Cel mai important lucru de care ar fi bine să se țină în viață?

Un lucru foarte important este optimismul. Asta este din natură, însă. Nu poți regla optimismul – îl ai sau nu. Pilonul vieții, însă, consider că este simțul compromisului.

Și compromisul nu vă omoară optimismul?

Aaa, nu, nu. Eu văd mereu partea plină a paharului, chiar dacă paharul e spart. Ăsta e spiritul meu.

Contele Teleki se uită la mine și-mi spune:

Hai, vii cu mine, te rog? Trebuie să încuiem castelul.

Scoate din buzunar un mănunchi mare de chei, parcurgem castelul pe același traseu parcurs și de miile de turiști, doar că acum eram doar noi în toată clădirea. Trec iar prin camera cu candelabrul cu 80 de decorații încă nenumărate de mine,  zeci de fotografii cu strămoșii celui de lângă mine, prim-miniștri, scriitori, desene ale preventoriului TBC, panouri explicative. Pe geamurile larg deschise, se vedeau oamenii încă petrecând:

A fost o mare plăcere, Raisa, să te cunosc. Ne vedem în septembrie la festival!

Și apoi mi-a făcut unul dintre cele mai frumoase complimente pe care o fată simplă putea să-l primească de la un conte care tocmai își încuia castelul.

Ne vedem la festival!

p.s.: pentru cei care doresc să vină la festival și au citit acest material, pot scrie un e-mail la hello@awakefestival.ro și organizatorii (mulțumesc, dragilor!) pot oferi bilete la preț de Speed Bird (101 lei în loc de 181 lei). 🙂

Foto: Raisa Beicu

+ Facebook Awake (primele două fotografii de la începutul materialului).