La începutul anului, ne-am bucurat cu toții să aflăm că Penguin’s Books a tradus pentru prima oară un autor român – l-au ales pe Mihail Sebastian cu romanul De două mii de ani/ For Two Thousand Years (traducere de Philip Ó Ceallaigh). La foarte scurt timp după vestea bună, Humanitas reeditează Jurnalul lui Sebastian, cu aceeași fotografie minunată, realizată de Costică Acsinte în anii 1930-1945.

Despre Mihail Sebastian cunoșteam multe prea puține lucruri înainte să mă apuc de jurnalul lui. Citisem în liceu Accidentul și Orașul cu salcâmi, aflasem de moartea lui controversată și mai știam de pasiunea, dusă spre obsesie, pentru Leny Caler – am văzut în umă cu câțiva ani și piesa de teatru Marea iubire a lui Sebastian, cu Rodica Mandache și Marius Manole. Dar nu aveam nicio idee de complexitatea lui Mihail Sebastian. Nu știam câtă muzică asculta, câtă operă și teatru consuma, cât de tare interioriza și exterioriza relațiile cu intelectualii interbelicului, cât de simplu și coerent vedea lucrurile complicate. Așa că, Jurnalul chiar a fost o revelație pentru mine.

Deși ținut între anii 1935-1944, jurnalul a fost publicat abia în 1996 – familia lui Mihail Sebastian nu a dorit să îl facă public, originalul (nouă caiete scrise) aflându-se și acum în Ierusalim.

Cartea a iscat diverse controverse și a declanșat infinite dezbateri despre elita intelectuală românească din interbelic. In jurnal apar nenumărate referințe la nume mari precum Nae Ionescu, Mircea Eliade și Nina Mareș, Ionel Teodoreanu, Petru Comarnescu, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Eugen Lovinescu, Marieta Sadova sau Haig Acterian. De multe ori, aceștia sunt analizați sincer, cu minusuri și defecte necunoscute înainte. Mihail Sebastian este dezamăgit de mulți dintre apropiații epocii, este admirativ cu unii și foarte aspru cu alții, îi critică și îi laudă. Nimic a face cu idealizările uzuale.

Prietenia dintre Mihail Sebastian şi Camil Petrescu

Cel mai atent studiate în jurnal sunt relațiile lui cu Nae Ionescu (Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai lui), Mircea Eliade și Camil Petrescu. M-aș opri asupra lui Camil Petrescu pentru că Mihail Sebastian a fost unul dintre puținii lui prieteni. Din cauza personalității lui – deloc agreabilă, deloc prietenoasă, deloc flexibilă, Petrescu nu a reușit să se acomodeze cu mediul în care trăia și era antipatizat de intelectualii epocii.

Mereu supărat pe viață, orgolios, ursuz, țâfnos, Camil Petrescu a avut şi o părere foarte bună despre sine, pe alocuri, naiv şi amuzant în remarcile asupra propriei persoane. Spre exemplu, de vorbă cu Mircea Eliade și Mihail Sebastian:

“În definitiv, dragă, să recunoaștem: nu există decât trei romancieri: d-ta, Mircea și eu.”

Sau într-o seară, la Gambrinus, la discuții cu Mihail Sebastian:

“Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare – și acela sunt tot eu.”

Nici lui Sebastian nu i-a fost tocmai uşor să stea alături de el. Deși călătoreau împreună, ieșeau des în oraș, aveau pasiuni și referințe comune, Petrescu avea aceeași atitudine acidă și față de prietenul său; în jurnal sunt surprinse nenumărate situații tensionate, gata să explodeze. Lipsa de empatie a lui Petrescu mergea până într-acolo încât, la o întâlnire la Hotelul Capșa, a lovit în evrei, î-a jignit și i-a condamnat verbal la acte de cruzime. Nici măcar în urma acestui episod antisemitic, Sebastian nu rupe legătura cu el, chit că este foarte dezamăgit să vadă că tocmai prietenul lui nu înțelege drama evreilor, deci drama lui. Nu i-a reproșat nimic, nu s-a răzbunat, nu i-a întors replicile și nu a intrat în polemici. Sebastian a găsit mereu resursele necesare să mențină prietenia cu Petrescu, a depăşit crizele nervoase și a văzut defectele lui (majore pentru alții) cu detaşare:

„Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una dintre cele mai frumoase inteligenţe din România. Camil Petrescu este una dintre cele mai delicate sensibilităţi din România. Cum ar putea România să trăiască vreodată o revoluţie?”

“Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui chestii mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. “

“Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui – este aşa de inteligent – şi totuşi atât de profund naiv.”

Mihail Sebastian a rămas mereu fidel prieteniei lui cu Petrescu; citind jurnal m-am tot întrebat: o fi meritat oare?

Aștept pacea cum aș aștepta un tren

Prima parte a Jurnalului este absolut fermecătoare: texte poetice, pline de remarci asupra vieții de zi cu zi de-atunci și valabile și-acum. Sunt referinţe şi introspecţii, pasaje amuzante sau triste:

“De mult n-am mai simțit așa de viu dorul de a fi fericit.”

“Aptitudinile mele naturale de a fi fericit sunt mari”

“Din momentul în care renunți să fii singur, totul e pierdut.”

“Sunt total lecuit de doruri și amoruri.”

“Banii îmi sunt suficienți. Aș cere vieții doar puțină liniște, o femeie, cărți și o casă curată.”

“Am și eu micile mele răzbunări, de care evident ceilalți se sinchisesc puțin, dar care pe mine mă satisfac.”

“Simt că a izbucnit primăvara. O simt după multe lucruri, dar mai ales o simt după urgenta mea nevoie de a fi fericit.”

Cea de-a doua parte, însă, se transformă în scurte mesaje, telegrame despre război și despre viața lui ruinată. Să fii evreu în cel de-al doilea război mondial e coșmarul pe care și Mihail Sebastian l-a trăit din plin. Începând cu data de 22 iunie 1941 şi până la final, jurnalul devine un câmp de luptă, o cronică despre front, o colecţie de însemnări asupra operaţiunilor, evoluţiilor şi tratatelor încheiate. În afară de război, nu îl mai preocupă nimic. De la toate observaţiile poetice din prima parte a jurnalului, Sebastian trece brusc la o apăsare greu de citit şi, îmi imaginez, greu de dus. Trăiește crunte dezamăgiri, căci “niciodată nu sunt mai interesanți oamenii decât în momentele de bruscă schimbare politică.”

Atmosfera se transformă de la o zi la alta într-un chin, resursele financiare dispar complet, prietenii rup legătura cu el, banii nu îi mai ajung pentru nimic, de scris nu mai poate scrie; doar timp are berechet, dar nu îi ajută la nimic:

“Sunt bolnav de câteva zile fără să știu ce am. Nu bolnav propriu-zis: n-am febră, nu mă doare nimic, dar sunt literalmente sleit de puteri. Voiam aseară să scriu câteva rânduri aici, dar mă simțeam incapabil să țin tocul în mână.”

“Erau în mine – sunt încă în mine – aptitudini de fericire – un anumit elan, nu știu ce lirism, o mare încredere în lumină, în seninităte, în viață, o anumită căldură, o nesfârșită putere de a iubi…- și toate astea au fost înăbușite, ruinate, pierdute. Pauza Războiul e o catastrofă care uneori copleșește – și mă face să le uit – nefericirile mele vechi, dar alteori le adâncește, le subliniază, le menține treze, ca pe niște răni mereu sângerânde. Mi-e necaz pe mine că scriu atât de prost, dar e o nevoie de a spune, a striga, de a libera – măcar prin urlet – ceva din oribilul meu coșmar.” [miercuri, 9 decevrie 1942]

Notațile personale se împuținează, până dispar cu desăvârșire. Mai rămân doar cele referitoare la neajunsurile pe toate planurile: “Zilele trec încet, dar anii repede.” Viaţa lui devenise o continuă aşteptare a păcii: “Aștept pacea cum aș aștepta un tren.” 

Desfrâul muzical

Impresionant mi s-a părut să descopăr complexitatea lui Mihail Sebastian. Călătorea mult, frecventa teatrul, unde o întâlnea pe Leni, dragostea lui cea mare, era nelipsit de la Operă sau Ateneu, pleca spre Sinaia, Balcic sau Predeal să scrie sau să se relaxeze, scria cronici muzicale, învăţa engleză (prin lecturi), scria romane sau piese de teatru, iubea, visa, căuta. Dar una dintre cele mai mari pasiuni ale lui rămâne muzica. Jurnalul este un real desfrâu muzical, vede în muzică un “calmant“, un “stupefiant“, un “moment de uitare” sau, în unele zile, muzica este singura activitate cu sens. Că-n rest, mai ales în cea de-a doua parte a jurnalului, doar războiul îi mai rămâne:

“În afară de muzică nu mi se întîmplă nimic”.

Beethoven, Rossini, Kálmán, Mozart, Schubert, Ravel, Debussy, Brahms, Backhaus, Franck, Cortot, Mouton; Sebastian ascultă simfonii întregi, face comentarii, legături, îşi umple golurile lăsate de război, iubiri sau dezamăgiri cu muzică; petrece lungi serate muzicale sau îşi dă ultimii bani pe concerte:

“Prima zi de Crăciun. Acasă toată ziua. Nimeni nu mă cheamă și nu caut pe nimeni. Singurătatea mea e mereu mai mare. Din cei 3500 de lei pe care îi mai aveam ieri, cu 2000 am cumpărat un concert de Bach. Inconștiență? Nu, simțeam și eu nevoia să cumpăr ceva în orașul ăsta care ieri părea invadat de oameni fericiți, alergînd după târguieli… Concertul în re minor pentru pian și orchestră e de o gravitate și în același timp de o strălucire minunată. L-am ascultat aseară de două ori, astăzi de trei ori. ”

 Scrisul şi lecturile pentru Mihail Sebastian.

Lui Mihail Sebastian, scrisul i-a consumat mult timp şi l-a consumat și pe el, zi de zi, minut cu minut, foaie cu foaie. Zile întregi ale jurnalului relatează obsesia lui pentru pagini nescrise, fraze care nu îi ies, dezamăgiri pentru exprimările ratate, pierdute, irosite.

Primul lui volum a apărut în 1932 – Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în același an a publicat un volum de nuvele: Femei. Ulterior, au urmat romanele Orașul cu salcâmi (1935), Accidentul (1940), De două mii de ani (1934), Cum am devenit huligan (1935), piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră, iar Insula a rămas neîncheiată. In Jurnal, cea mai mare parte din timp o dedică rescrierii romanului Accidentul, manuscrisul iniţial fiindu-i furat în Franța. Autorul nu l-a mai găsit niciodată şi, prin urmare, a fost nevoit să-l rescrie de la zero, ceea ce i-a adus zile de frustrări şi angoasă. Pasaje întregi nu i-au mai ieșit, își amintea cât de bine erau scrie scene în manuscrisul rătăcit, dar nu mai putea reface nimic; Accidentul a fost un accident peste care Mihail Sebastian n-a putut trece.

Deşi aflat în perioade dificile din punct de vedere financiar, Sebastian fugea din Bucureşti în locuri liniştite doar ca să scrie și să se odihnească: Balcic, Sinaia, Breaza, Ghilcoş Predeal, Bran, Mogoşoaia, Corcova, Stîna de Vale sau Timiş. De multe ori, îşi recitea cărţile, făcea corecturi şi îşi aprecia munca din trecut, dezamăgit că nu mai avea resursele să scrie la un nivel asemănător:

“Recitesc întâmplător Două mii de ani. Sunt lucruri pe care le uitasem complect. Am avut o adevărată surpriză. Cu exceția câtorva pasaje, care au un prea accentuat aer de evreu, restul mi se pare excepțional. Nu știam, nu mă așteptam. Aș fi foarte bucuros să retipăresc într-o zi cartea asta, fără prefața lui Nae și fără nici o explicație din partea mea. Nu încape îndoiala că, din tot ce am scris eu, cartea asta rămâne.“

Mihail Sebastian citea mult, folosea cărţile ca refugiu, ca pauză de la viaţa lui de provizorat. Într-o scurtă vizită la Pippidi, vede în garsoniera lui, plină de cărți, un fel de imagine a păcii.

De asta, când era mai înspăimântat de ce i se întâmpla în plin război, lua o carte și citea. Viața i se consuma tot mai rapid și săpa tot mai tare în el, dar cărțile aveau același efect. Am avut curiozitatea să extrag titlurile citite de el în anii Jurnalului, consemnate în ordine cronologică. Puteți vedea lista lecturilor aici.

________________________________________________________________________________________________________

Nu știu cum de n-am citit Jurnalul lui Mihail Sebastian până acum. Îl recomand, de fapt, la orice vârstă, în orice anotimp, în orice stare. Important e doar să-l cunoașteți pe Mihail Sebastian; vă asigur c-o să fiți fascinați de el, de epocă, de poveștile descoperite.

Important e să-l cunoașteți pe Mihail Sebastian și o să vă convingeți cât de tare greșea când spunea:

“Nu-mi prea place să cunosc oameni. N-am ce să le cer, n-am ce să le dau.”