A fost o perioadă în viața mea când nu aveam deloc curaj să citesc filosofie. Mi-era teamă că nu am încă mintea suficient de structurată și lucrată pentru acest sector. Între timp, am îndrăznit să încep studiul, dar sunt încă la începuturi. Nici nu trag foarte tare de subiect, căci resursele de energie sunt limitate, iar filosofia chiar te folosește la maximum.

Ei, bine, Irvin D. Yalom a fost cel care mi-a făcut intrarea în filosofie. Eram prin anul întâi de facultate când l-am descoperit. Plânsul lui Nietzsche a fost cartea mea preferată, iar apoi, în top, urmează Soluția Schopenhauer și Problema Spinoza. Practic, Yalom îți ia personaje din filosofie, psihoterapie, le intersectează cu nume ca Rosenberg, Freud, sau Joseph Breuer și scrie beletristic noțiuni care altfel ți s-ar părea  mai greu de înțeles.

Eu așa am învățat lucrurile de bază, iar după fiecare carte terminată căutam pe internet informații – să văd ce a fost realitate și ce nu. Yalom scrie fresh și simplu despre subiecte grele. Nu te încarcă cu informații extra, ci doar îți creionează ruta principală. Recunosc că mi-a plăcut mult cum au ieșit cărțile lui. Apoi, niște ani, traiectoria lecturilor mele a luat-o pe alte direcții, așa că nu am mai citit noile lui cărți, însă m-am extaziat când am văzut la Gaudeamus că i-au apărut memoriile: Călătoria către sine, editura Vellant, în traducerea lui Florin Tudose.

Screen Shot 2017-12-07 at 12.22.12

Yalom în sine este un personaj foarte interesant și asta îți dai seama din unghiurile din care scrie. În plus, este profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford şi practică psihiatria în San Francisco şi Palo Alto.

***

Ador memoriile, mai ales pe cele scrise bine. Spre exemplu, iubesc poezia lui Neruda, așa că m-am aruncat imediat să citesc memoriile lui Neruda, tot de la Vellant. Nu doar că volumul nu m-a dezamăgit, ci am fost șocată de ce om complex și interesant a putut fi Neruda. De atunci, am dezvoltat o pasiune și mai mare pentru el și am citit tot ce mi-a picat în mână.

Aș mai menționa de Jurnalul lui Mihail Sebastian care este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai valoare cărți ale literaturii noastre.

***

CONCURS

Spune-mi până luni, 19 decembrie, printr-un comentariu la acest articol, care este cartea ta de memorii preferată și poți câștiga prin tragere la sorți noul volum de memorii Călătoria către sine,  Irvin D. Yalom, de la editura Vellant.

12

***

CÂȘTIGĂTOR

Vă mulțumesc pentru titlurile transmise, mi-am făcut propria listă de memorii 🙂

Am introdus rapid un random și câștigătoarea acestui concurs este răspunsul cu nr. 39: Cătălina. Felicitări!

Screen Shot 2017-12-12 at 19.28.45

***

Eu nu l-am citit încă, însă este pe lista destinată vacanței de Crăciun. Vă las mai jos câteva fragmente care m-au convins să-l pun pe lista cu pricina și să fac și acest concurs aici:

Biblioteca, în care am petrecut nenumărate ore în fiecare sâmbătă, a devenit a doua mea casă. După-amiezile lungi petrecute în bibliotecă serveau unui scop dublu: biblioteca mă punea în contact cu lumea mai mare la care tânjeam, o lume a istoriei, culturii și ideilor, alinând totodată anxietatea părinților mei, satisfăcuți să fi procreat un copil studios. În plus, din punctul lor de vedere, cu cât petreceam mai mult timp citind între patru pereți, cu atât mai bine: cartierul nostru era periculos. (p. 34)

Îi încurajez mereu pe studenți să înceapă un proces personal de terapie. „Propriul «sine» este principalul instrument al terapeutului. Învățați tot ce puteți despre el. Nu permiteți punctelor voastre oarbe să stea în calea înțelegerii pacienților și a empatiei.“ Dar eu am fost atât de intim legat de o singură femeie, de la vârsta de cincisprezece ani, iar apoi atât de profund înconjurat de familia mea, că mă întreb adesea dacă sunt cu adevărat capabil să pătrund în lumea unei persoane ce traversează viața solitar. De multe ori percep anii de dinainte să o cunosc pe Marilyn într-un alb-negru rece: culorile au intrat în viața mea odată cu ea. Îmi amintesc prima noastră întâlnire cu o limpezime supranaturală. Eram elev în clasa a zecea la liceul Roosevelt și locuiam de aproximativ șase luni în noul nostru cartier. Într-o sâmbătă, pe la începutul serii, după ce petrecusem câteva ore bune în sala de bowling, unul din partenerii mei de joc, Louie Rosenthal, mi-a spus că se face o petrecere acasă la Marilyn Koenick, sugerând că ar trebui să mergem. Eu eram timid și nu prea mă omoram după petreceri, și nici nu o cunoșteam pe Marilyn, elevă în clasa a noua, cu jumătate de semestru în urma mea, dar neavând alte planuri, am acceptat. Ea locuia într-o casă modestă din cărămidă, prevăzută cu câteva trepte ce dădeau într-o mică verandă, identică cu restul caselor de pe Fourth Street, între Farragut și Gallatin. (p. 99)

După ce am ajuns în al nouălea cer cu Plânsul lui Nietzsche, am fost adus înapoi cu picioarele pe pământ de una dintre cărțile mele academice, Trata tul de psihoterapie de grup, care striga după atenția mea. Veche de zece ani, avea nevoie de o aducere la zi și o rearanjare dacă mai doream să fie competitivă în raport cu alte manuale. A urmat un an și jumătate în care am simțit că trag la jug, lucrând zi de zi în biblioteca medicală de la Stanford, citind despre cercetările ultimilor zece ani, adăugând material relevant și, cel mai dureros, eliminând materialul învechit. În tot timpul ăsta, un nou roman se infiltra tacit în fundalul minții mele. Profitam de drumurile cu bicicleta și de momentele de liniște dinaintea somnului pentru a experimenta cu diverse direcții de scenariu și personaje, iar curând, pe nesimțite, am început să lucrez la povestea care avea să poarte numele Minciuni pe canapea. Mă amuza titlul cu dublu înțeles: cartea mea era despre multele minciuni și multa psihoterapie stând pe canapea1. Având de-acum ucenicia de romancier încheiată, am renunțat la roțile ajutătoare și nu mi-am mai bătut capul cu amplasarea personajelor și evenimentelor într-un cadru temporal și spațial fidel istoriei. Eram hotărât, cu prilejul acestui nou proiect, să-mi ofer plăcerea compunerii unui scenariu complet fictiv, populat numai cu personaje inventate, într-o ficțiune ce nu s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu cumva lumea era un loc mai nebunesc decât îmi imaginasem. Intenția mea era de a aborda subiecte serioase și substanțiale, sub acoperirea unui roman comic condimen tat cu întâmplări suprarealiste. Oare chiar ar trebui, așa cum au sugerat primii psihanaliști, să blocăm exprimarea adevăratului sine și să oferim doar interpretări și un ecran gol? Ori e mai bine să fim deschiși și autentici față de pacienți cu sentimentele și experiențele noastre? Și dacă e așa, oare ce capcane ne aşteaptă în drumul nostru? (p. 191)

– Problema Spinoza?, am întrebat eu, din ce în ce mai intrigat. Ce înseamnă asta? Ce fel de problemă aveau naziștii cu Spinoza? Și de ce să păstreze cărțile și nu să le ardă, la fel ca pe restul posesiunilor evreilor din Europa? Ghizii au ridicat simultan, ca un duo de mimi, umerii și și-au întors palmele cu faţa în sus – nu exista un răspuns. Am părăsit muzeul cu mintea prinsă într-un puzzle interesant și nerezolvat! Mană cerească pentru romancierul flămând! Găsisem ce căutam. (p.350)