De Tudor Ganea am auzit prima oară la Marius Chivu. Pe vremea aia, Tudor nu publicase încă nimic, dar Marius garanta pentru talentul lui. La Bookfestul de anul ăsta, i-am cumpărat ambele cărți, să văd și eu cum scrie un arhitect. Mi-a plăcut atât de tare, încât i-am luat un interviu, i-am tot pus n întrebări și acum vă recomand și vouă să luați de la Gaudeamus sau de oriunde altundeva Miere și Cazemata. Că tot aud tânguieli că n-ar fi scriitori români buni. Citiți-l pe el și vorbim după!

Tudor, ești un scriitor foarte tânăr. Ai avut acel blocaj tipic autorului aflat la prima lui carte publicată? 

Nu, nu am avut. Am scris Cazemata dintr-o răsuflare și am trimis-o editurii fără să intervin deloc pe text după ce i-am scris ultimul cuvânt. Și cu Miere a fost la fel: am dat drumul la robinet și l-am închis când s-a umplut cada. Apoi m-am băgat în apă și m-a fript. Îmi place apa fierbinte (mai ales când îmi intră în urechi și-mi amplifică în timpane șoaptele vecinilor din bloc). Blocaj am avut înainte să trimit manuscrisul electronic Poliromului. Am stat câteva zile cu degetul deasupra send-ului din mail. Până la urmă mi s-a pus un cârcel și am apăsat. Mare mi-a fost mirarea când, după câteva luni, mi-au și răspuns afirmativ. Am o meteahnă: nu prea cred în mine. Trebuie să mă mâni cu bâta că să mă urnesc.

Inițial am vrut să te întreb “Câtă arhitectură e în literatura ta”? Apoi mi-am dat seama că e o întrebare stupidă. Este vizibil cât de arhitectural este tot ceea ce scrii. Când faci proiecte arhitecturale te oprești din desen pentru idei literare? Sau când scrii literatură te mai oprești pentru arhitectură?

Și una și alta. Primul roman l-am scris în mare parte la job, pe furiș. Aveam Word-ul deschis mereu și dădeam alt-tab când simțeam răsuflări în ceafă. Cred că toate proiectele mele din acea perioadă au fost parazitate de Cazemata. Și invers. Nu gândesc arhitectura în termenii unui drept de preempțiune în cadrele literare. Pur și simplu sunt contaminat de limbajul meseriei și nu pot descrie o clădire, un cartier, un oraș fără să fac uz de termenii specifici din proiectare. Nu e niciun show-off: ia uitați-vă la mine ce vocabular tehnic am! Nu. Așa scriu eu. Asta e lejeritatea cu care mă mișc prin descrieri (fie ele realiste sau onirice). Îmi vine natural, cumva. Nu-mi bag degetele pe gât.

Eu spun mereu că viața omului este o arhitectură imaginată. Tu faci din arhitectură literatură a vieții imaginate. Își mai găsește realul loc prin ceea ce scrii? Altfel zis, câtă inspirație din viața proprie sau viețile din jurul tău există în ceea ce scrii?

Tot ceea ce scriu este adevărat. Adică țâșnește din mine. Exact cum zicea papa Hemingway (mi-a luat ceva vreme să înțeleg ce voia să spună cu acel true sub auspicile căruia își țes pânzele prozatorii). Nu am scris niciodată despre un lucru pe care să nu-l fi văzut, trăit, pipăit (aici sau în vis). Până și scenele onirice sunt ecoul unor strigăte adevărate ce urlă dintre circumvoluțiunile creierului meu. Ca să simplific: mă cânt pe mine însumi, Whitmanian. Chiar dacă folosesc exclusiv naratorul obiectiv. Și viețile celorlalți nu sunt ale lor, ci ale mele. Tot ce intră în contact cu mine mă ustură, mă hrănește, mă fericește, mă dezgustă etc. Sunt o meduză care filtrează planctonul din jur. Ca toți oamenii, de altfel. Nimic special.

Ce temeri are un architect în viața asta? Dar un scriitor? Ți-e mai frică de eșec într-o parte decât în alta?

Un arhitect are aceleași temeri ca un instalator, inginer chimist, măturător, corporatist sau pușcăriaș: grija zilei de mâine, boală, moarte, etc. Strict profesional, am observat – atât la mine cât și la colegii de breaslă – temerea nerealizării în meserie. Există o insatisfacție enormă a arhitecților români vizavi de bullshit-urile pe care trebuie să le proiecteze la comanda beneficiarilor inculți, rechinilor imobiliari, țeparilor, samsarilor etc. Refuzi cât refuzi, dar, din păcate, mai faci și compromisuri ca să îți acoperi temerea pe care o enumeram mai sus: grija zilei de mâine. Volumul de muncă raportat la timpul de predare este inuman. Fără excepție. Tragi ca nebunul. Stres și insomnii cât cuprinde. Predările vin una după alta, într-un ritm drăcesc. Câteodată am impresia că cineva înfige un pai în mine și mă golește pe dinăuntru. Timpurile sunt nasoale. Viteza înlesnită de progresul tehnologic a venit la pachet cu o imensă cantitate de stres. Toata lumea vrea mult și repede. Există multă concurență neloială (tarife în proiectare sub limita decenței). Remunerația este slabă, slabă (Știu, toată lumea crede că arhitecții sunt bănoși. Ei bine, nu, nu este deloc așa!) și din cauzele astea se întâmplă un exod. Unii dintre colegii mei pleacă în țări unde meseria asta este respectată și bine plătită. Alții se reorientează. Alții fac un downshifting. Primăriile dau autorizații pe șpăgi. Birourile în care se face arhitectură făină își plătesc prost angajații și așa se termină rezumatul: architecture sucks la noi! Sucks bigtime!

Nu știu ce temeri au scriitorii, dar știu ce temere are un arhitect care scrie în timpul liber: să nu mai fie fericit în timp ce scrie. Atât.

În Cazemata, oamenii se adună în urma sunetului fluierului, în Miere, în urma sunetului motocultorului. Pe noi, acum, ca societate, ce crezi că ne mai adună la un loc?

O clasă politică coruptă până în rărunchi.

***

CAZEMATA

După ce ți-am citit cartea, mi-am atins buzele cu degetele – să le simt mai presus decât să le văd. Ce alte reacții ciudate ai primit de la cititorii tăi post Cazemata?

Îmi aduc aminte că s-a întâmplat o ciudățenie. Am un personaj în Cazemata pe nume Lițoi. El există. Nu i-am schimbat numele. Bântuie cazematele din Faleză Nord și în momentul ăsta. E un om al străzii. Regele-Șopârlă al cartierului. Acum un an, fix după ce am publicat romanul, Lițoi a dispărut. Nu l-a mai văzut nimeni. Mulți au crezut că a dat colțul sau că a intrat în pușcarie. Lițoi a reapărut în cartier vara asta, viu și nevătămat. Nimeni nu știe unde a fost tip de un an. Colac peste pupăză, fix când apare Lițoi în Constanța, public Miere și dispare Onu din Gruiu – tot așa, un personaj care are un echivalent în realitate, și el cu probleme psihice. Până la urmă l-au găsit. După un control de rutină, doctorii de la spitalul Obregia îi dăduseră drumul și Onu a bântuit Bucureștiul câteva săptămâni fără să știe cum să se întoarcă în satul lui. După pățaniile astea mă gândesc de două ori înainte să scriu ceva. Mă gândesc serios să scriu ceva despre mine câștigând la loto.

Mi-e clar că fiecare om are o cazemată în care se ascunde. Care este Cazemata vieții tale?

Dacă ar fi să gândesc refugiile ca pe niște găuri de iepure, aș spune că am o întreagă rețea subterană ce leagă bunkerele din Faleză Nord. Cam pe acolo mă găsești. Însă fără să port ceas!

 Ai construit mult în Cazemata. Ce alte arhitecturi mai faci?

Acum fac schițe și întorc pe toate părțile un București imaginat într-un viitor îndepărtat. Nu e nimic high-tech, SF. Și nici nu reiau descrierea ruinelor post-apocaliptice din Miere. E o ciudățenie pe care încerc să o domesticesc. Deocamdată n-am reușit să o îmblânzesc. Sper ca până la sfârșitul anului să o fac să-mi mănânce din palmă.

De unde ai luat toate insight-urile despre momeala de pescuit?

Am copilărit într-un cartier constănțean de pe malul mării. Pescuitul era una din “ocupațiunile mele principale” – vorba lui Moromete. De mic am hălăduit pe digul golfuletului din Faleză Nord. Toată vara stăteam pe stabilopozi. Așa am învățat să dau la guvide, să arunc cainescul înapoi în apă, să scormonesc cu minciocul pe sub pietre – după garizi, să vopsesc plutele pentru chefal cu ojă roșie, să mă scufund după midii și rapane, să prind stavrizi la taparina sau să scot cu cazmaua râme de mare.

Adamescu își pierde curajul să folosească arma, Lițoi își pierde buzele, digul cedează, într-un punct devine totul apocaliptic. Ce facem cu viața când cedează totul în jur?

Nu am o rețetă eckharttolliana în acest sens. Nu gust sfaturile de guru-motivațional când vine vorba de o năpastă. Cred că fiecare are sistemul lui de ofensivă care se activează în cazul unei depresii. La mine, anticorpii ce luptă împotriva stărilor de angoasă se activează foarte greu, dar când se activează rad totul în calea lor. Sunt ca oile lui Droopy. Până la urmă, totul se rezumă la marele clișeu pe care trebuie să-l îmbrățișezi: totul va fi bine!

Are Pamuk o carte, Femeia cu Păr Roșu, în care un fântânar caută disperat apa în subteran. La tine izvorul subteran a fost depistat, nu căutat. Dacă înlocuim apa cu adevărul, votezi tehnica Ganea sau tehnica Pamuk?

Mie îmi plac surprizele…

MIERE

În Mireni, dispar străzi, case, cimitire, biserica, caii, oamenii, avioanele. Totul dispare, rămâne liniștea de sub fundul mării. Ca tempo și atmosferă, zici că ești în metamorfozele lui Ovidiu. Ce crezi, însă, că este mai util vieții reale: metamorfoza sau dispariția?

Și metamorfoza este o formă de dispariție. Carapacea crisalidei din care a ieșit un fluture se crapă și se transformă în pulbere. Dispare. Sper să nu cad în penibilul definițiilor existenței când spun că tocmai asta e motorul vieții: dispariția și metamorfoza. Eu le văd conjugându-se una pe cealaltă. Ești și larvă și omidă și fluture și cochilie uscată. Depinde de moment. Echilibrul vine din repetarea acestui ciclu pe tot parcursul vieții. Fluturii care rămân fluturi la nesfârșit sunt numai cei din insectare, cu bolduri înfipte în torace.

Există acele pasaje editate în Miere. Ai fost propriul lor editor?

Da. Acele pasaje sunt copiate din caietele mele de schițe-pre-scriere. Nu am schimbat absolut nimic la ele. Am vrut să inoculez în text, fidel, metoda de la care plec înainte de scris. În fond, ăsta era unul din motivele cărții: pre-literatura, cu Mireniul ca metaforă a toposului pe cale să se nască. Sită, spațiul vag. Totodată am vrut să “dau din casa” vizavi de felul în care un plan literar este sabotat de scrierea propriuzisa, despre abateri, viraje, rute ocolitoare și fundături (un critic foarte tânăr nu a înțeles demersul și a acuzat acest filon de inconsecvență). Din acele schițe reiese un topos fantastic, cu personaje supranaturale, care nu au de fapt nimic de-a face cu personajele care o iau razna în roman și sunt cât se poate de banale. Dar, care roman?

Dacă lacrimile chiar ar carboniza oamenii, oare am deveni mai plângăcioși?

Depinde de înstinctul de killer al fiecăruia. Scena la care te referi e o referință la Infernul lui Dante. După metafora infernului din spital, urmează purgatoriul purificator din sala de prosectură – când lacrimile lui Radu carbonizează oameni-pentru ca mai apoi salcâmul să înflorească și să dea tonul paradisului ce a germinat în pământul Mireniului, la Groapa Porcului, acolo unde a fost îngropat un făt avortat.

Tu unde-ți verși halucinațiile?

Câteva le-am vărsat în Cazemata și Miere. Dar, având în vedere că aparatul meu oniric suferă de un reflux gastro-esofagian, va trebui să iau un antiacid literar sau un inhibitor de pompă de protoni care să-mi tempereze pe alocuri recurgitatia fantasticului. Vreau să mă mișc și prin alte zone stilistice, așa că va trebui să am grijă cu halucinațiile pe viitor. Dar, dacă o să-mi vină și-o să mă gâdile și-o să mă bantui, o să le dau drumul. Până la urmă scriu ca să mă simt bine, nu să mă abțin.

Ce ai mai citit vara asta și ți-a plăcut?

Cititul meu e în proporție de 80% recitit. Cărți noi (și bune) am citit numai din literatura română contemporană: Bogdan Alexandru Stănescu – Copilăria lui Kaspar Houser, Mihai Radu – Extraconjugal, Răzvan Petrescu – Mandarina, Florin Iaru – Sânii Verzi, Cristian Fulas – După Plâns.

Cărui autor mare ai vrea să-i proiectezi casa/ biblioteca?

Borges! Pentru că-mi plac blasfemiile și-mi surâde ideea că voi fi proiectantul paradisului. 🙂

***

Mulțumesc pentru interviu, Tudor. Scrii așa de complex, încât un cititor poate face mii de conexiuni între literatura ta și Metamorfozele lui Ovidiu, tematicile lui Pamuk, Dante etc. Abia aștept să te mai citesc!

***

foto: Raisa Beicu + arhiva Tudor Ganea