La scurt timp după ce am citit și recenzat Bucurați-vă de fericirea voastră, parte din colecția Narator, autorul Paul Brinkley-Rogers, corespondent de război și câștigător al Premiului Pulitzer,  a venit în România. Editura Publica m-a invitat să îl cunosc și să îi iau un interviu. M-am așteptat să întâlnesc un domn sobru și aveam emoții pentru cum vor decurge întrebările. Am avut, însă, marea surpriză de a mă simți ca la un ceai cu un prieten extrem de inteligent, pe care nu l-am văzut de ani de zile. Parte din conversația noastră a rămas înregistrată în telefonul meu, netranscrisă aici, tocmai pentru că mi s-au părut lucruri pe care le-aș păstra în cadrul acelei întâlniri.

Paul Brinkley-Rogers a trăit din anul 1959 o poveste de iubire obsedantă cu o japoneză mai în vârstă decât el. Marinar pe vasul american Shangri-La, el a cunoscut-o pe Kaji Yukiko în portul Yokosuka. Pasionată de literatură, poezie, film, Yukiko a devenit un fel de muză pentru Paul. L-a inspirat, l-a încurajat să scrie, să fie puternic, iar el a dedicat ani pasiunii pentru ea. I-a scris, rescris, a așteptat-o și a rememorat clipele împreună. Motivele pentru care dragostea lor a fost una imposibilă sunt multiple. În contextul Japoniei devastate în urma celui de-al Doilea Război Mondial, un membru al yakuza, sindicat al crimei organizate din Japonia, a încercat să o răpească pe Yukiko și atunci Paul și-a dat seama că lucrurile erau mult mai complicate decât credea.

Cartea lansată este scrisă de autor la zeci de ani după ce povestea s-a consumat. La cei 70 de ani ai săi, Paul-Brinkley Rogers a căutat scrisorile de la Yukiko și a scris despre iubirea lor. Aveam multe întrebări și curiozități asupra subiectului și mai ales asupra modului în care autorul a făcut trecerea de la jurnalism de război la beletristică.

Interviu

Paul Brinkley-Rogers

Paul Brinkley-Rogers: Cu ce sentiment ai rămas după ce ai terminat cartea? Care e sentimentul care a contat cel mai mult pentru tine?

Raisa: Am uitat că iau interviu unui jurnalist. Eu trebuia să pun întrebările, nu invers haha. Cred că toată povestea de iubire dintre Paul și Yukiko, pentru mine, a fost în plan secundar. Am citit cartea într-un anume context și am rămas cu ideea că nu ai nevoie de prezența fizică pentru a merge înainte. Lipsa existenței palpabile nu este un impediment. Unele perioade cer multe cadre imaginare, psihice și suprarealiste. Până când nu te izbești de acest univers paralel, totul pare o prostie incomensurabilă. Dar când ești acolo, rămâne o unică soluție sau o unică protecție emoțională.

Paul Brinkley-Rogers: Exact. Fizicul este doar o etapă pe care o poți depăși. Poveștile rămân oricum acolo unde trebuie să rămână.

Raisa: Pot să încep să pun eu întrebări? Schimbăm rolurile?

Paul Brinkley-Rogers: Încerc.

Povestea de iubire din carte este una puternică, nu are sens să mai insist asupra acestui subiect. Îmi imaginez, totuși, că a fost un pic ciudat să o împărtășiți cu atâția oameni, să răspundeți la atâtea întrebări intime. Ați regretat vreodată că nu ați păstrat totul doar pentru dumneavostră, în privat? 

Mulți oameni mă întreabă de ce nu am căutat-o pe Yukiko în toți anii ăștia, de ce nu i-am scris. Ea m-a ajutat enorm când eram tânăr, m-a învățat o groază de lucruri, m-a învățat să fiu băiat bun, să studiez, să vorbesc limbi străine, să scriu, să lucrez la propria carte. Și le-am făcut pe toate, pas cu pas. Dacă regret că nu am ținut totul pentru mine? M-am gândit și eu la asta de multe ori, dar când am ajuns pe la 70 de ani și eram în Costa Rica cu prieteni de vârsta mea, beam bere, vorbeam, stăteam relaxați, am ajuns la iubirile vieților noastre, iubirile pe care nu le-am uitat niciodată. Și mi-a revenit imaginea lui Yukiko. În cazul meu, aproape am uitat-o în ani, îmi aminteam eventual momente, dar era undeva în mintea mea.

Deci ea nu a fost ca o obsesie constantă în viața dumneavoastră?

Nu, au fost momente care îmi aminteau de ea, dar în niciun caz nu a fost o obsesie. După discuțiile din Costa Rica, am căutat scrisorile de la ea, le-am găsit, le-am aranjat în ordine cronologică, le-am citit și i-am auzit vocea din nou, i-am auzit engleza ei specială. Era de parcă îmi vorbea mie direct. Am izbucnit în plâns și am realizat, la 70 de ani, ce om important a fost pentru mine și am avut sentimentul că vreau să îi mulțumesc pentru toate astea. Este adevărat că scrisorile sunt foarte personale, dar cred că oricine le citește înțelege despre ce este vorba în această relație, de fapt și de drept. Totul a fost pur, curat, civilizat, util, fără lacrimi, fără tragedii, fără drame. A fost perfect.

După ce nava mea a venit înapoi în America, am mai scris o scrisoare, dar nu mi-a mai răspuns. Mi-a întors spatele, dar nu îmi amintesc să fi avut vreo dramă, vreo tragedie, pentru că rolul ei în viața mea a fost unul foarte clar. Ea m-a făcut să fiu un om determinat, serios, ea mi-a dat o direcție în viață. Iar cartea am scris-o la cererea ei, era ultima ei cerință de la mine pe care nu o îndeplinisem. Nu a zis să scriu despre ea, e adevărat, dar așa a ieșit.

Ca jurnalist, ați scris mult despre Cambodgia, Vietnam, războaie, conflicte. Din punct de vedere emoțional și nu numai, nu a fost foarte greu să faceți trecerea de la război la o poveste atât de caldă de iubire?

Nu neapărat, nici nu am simțit schimbarea asta pentru că mereu am oscilat între lumi. Acum mai scriu două cărți. Una este despre experiența mea în Cambodgia, în special din anul 1975, iar una – pe care mă concentrez acum – este despre misterioasa descoperire a unei picturi făcute de Willem de Kooning, un pictor expresionist olandezo-american. Pictura a fost furată dintr-un muzeu din Arizona, cineva a tăiat-o din ramă și 31 de ani a fost dată dispărută – povestea este reală. A fost descoperită într-un oraș foarte mic în Mexic, stând agățată pe un perete, în spatele unei uși de dormitor. Deci, dacă ușa nu era deschisă, nu vedeai tabloul. Doi soți muzicieni aveau această casă, oameni foarte respectați. După moarte lor, casa a fost pusă în vânzare și așa a fost descoperit tabloul.

Iar acum cercetați acest subiect? Pare treabă de FBI.

Lucrez la carte cu cineva din New York, suntem o echipă, facem mult research, căutăm rude, este extrem de palpitant. Avem teorii, le gândim, mergem pe fir. Îți dai seama? Să furi un tablou și să-l ții ascuns 31 de ani după o ușă? Când stingi lumina, ultimul lucru pe care îl vezi e un tablul care știi că costă milioane de dolari. Cam ce motivație să ai să faci asta, psihologic vorbind? Te simți vinovat? Sau, din când în când, deschizi o șampanie, stai în fața tabloului și exclami: Perfect crime!? E nebunesc. E interesant și că nu l-au vândut să facă bani. Aici este miza, pare ceva personal, l-au furat să se bucure de el și asta mă intrigă.

Care este cea mai puternică sursă de informare în acest moment pentru cartea la care lucrați?

El, soțul, a scris foarte multe short stories și poezii, însă nu a publicat nimic. Au fost descoperite abia după moarte lui.

Până și aici a ținut totul pentru el. E un keeper!

Dada, exact. Au fost găsite sute de pagini și mult din ce a scris el vorbește despre un cuplu care fură obiecte din muzee. Nu această pictură, dar fură. Deci, am vocea lui puternică și de acolo îmi iau multă inspirație.

De unde ați aflat de povestea asta?

Era o știre mică într-un ziar și am intuit că trebuie să fie ceva în spate.

Soții vor deveni caractere directe în carte? Vor vorbi? 

Da, pot face asta tocmai pentru că am vocea lui din manuscrise, din poeme, pot intra în capul lui. A scris enorm și am mulți piloni.

Ați avut o viață foarte aventuroasă. Mai aveți frici sau ați devenit imun la dureri?

Oh, nu sunt deloc imun! Plâng foarte ușor. Spre exemplu, plâng mereu la Casablanca. Plâng uneori chiar și când recitesc pasaje din cartea mea.

Mi v-am imaginat un bărbat foarte dur și uitați peste cine am dat.

Da, da, sunt foarte uman [râde]. Mi-am păstrat iubirea pentru aventură, doar că am transferat-o într-o altă zonă. De asta am venit acum în România. Iubesc spaniola, vorbesc spaniola și am aflat că există o conexiune strânsă între limba română și spaniolă, așa că am avut curiozitatea să citesc ceva în română, am înțeles cuvinte și apoi am citit site-uri despre istoria țării încă din perioada dacilor, am citit despre problema istorică ceaușistă și am fost curios de mentalitatea națională  de acum, după atâta nesiguranță.

De ce român știți?

Enescu.

Spre deosebire de ceilalți marinari, dumneavoastră erați poet. A fost marea o inspirație sau v-ați simțit de parcă nu erați la locul potrivit?

Când eram un tânăr englez, familia mea petrecea o grămadă de timp la mare, mergeam în tabere la mare, iubesc marea. Marea a fost un loc bun pentru un tânăr poet.

Yukiko a avut un impact enorm în cariera dumneavoastră ca jurnalist și scriitor. Credeți că ați fi ajuns la succesul acesta fără ajutorul ei?

Nu știu să răspund la asta, pot doar să spun că mă simt foarte norocos și recunoscător că a fost în viața mea. Mi-am trăit viața într-un mod foarte bun și ea a avut un rol important în educația mea.

V-ați întors, cu cartea asta, cu zeci de ani în spate. Nu e greu să trăiești în trecut? Nu e periculos?

Nu. Fiind jurnalist, iubesc research-ul, sunt mereu fericit să caut lucruri – cum am căutat și lucruri despre România. E ceva natural să dau în spate, să descopăr lucruri. Ador să fac asta.

Război sau poezie?

Nu a trebuit niciodată să aleg. Până și aici am fost norocos. Le-am avut pe ambele.

Este viața reală nerealistă?

Da, este. A mea a fost și uite: acum devine și a ta.

Sfaturile pentru fericire sunt penibile de obicei, dar fie: cum pot deveni fericită, ca apoi să mă bucur de ea, de fericire?

Tu ești tânără, deșteaptă și frumoasă. Ești fericită deja. De bucurat o să înveți mai încolo să te bucuri, când vezi că ce era mai rău a putut fi învins. Eu zic că acum ești unde trebuie să fii. Nu uita că fizicul, realul, palpabilul sunt doar niște etape.

Scrieți zilnic?

Scriu de trei ori pe săptămână. Locuiesc într-o casă cu o curte mare și am o grămadă de activități care îmi distrag atenția de la scris. Când scriu,  însă, scriu toată ziua, de dimineața până seara.

 Trei scriitori pe care îi recomandați?

Gabriel García Márquez, Borges, Kafka.

Trei poeți preferați?

Pablo Neruda, Jorge Luis Borges, John Donne, Gerard Manley Hopkins, Shelley.

Pe dumneavoastră ce vă face fericit într-o zi?

Fericirea este trăită foarte diferit și se transformă de la un la altul, fericirea este fluidă. Printre fericirile mele: grădinăresc, conduc o Alfa Romeo din 1991, cresc trandafiri, am un cerc de prieteni minunați care empatizează cu mine, am trei foste soții și relații bune cu două și jumătate dintre ele, am 3 copii și o fiică adoptată. Mă bucură lucrurile simple.

***

Paul Brinkley-Rogers va mai sta în România pentru încă două săptămâni. Va conduce pe străzile țării noastre, va vizita, va pune întrebări, va citi și afla mai multe despre cultura noastră – căci de asta a venit aici. Înainte de a se ridica de la masă, m-a întrebat cum sunt cu sănătătatea, mi-a dat cartea lui de vizită, mi-a cerut-o pe a mea, iar a doua zi aveam deja un schimb de mesaje. În fond, războaiele, dramele, iubirile, viețile ne cam duc în aceleași stări, ne adună la un ceai într-o ceainărie și ne obligă să ne ajutăm reciproc, să ne căutăm fericirile și să avem grijă unii de noi. Chit că suntem un laureat Pulitzer sau doar o anumită fată din Moldova.

A fost o mare plăcere să vă cunosc, domnule!

Cu drag,

Miss Raisa.

Foto: Raisa Beicu