Nu-mi prea scapă nimic de la Orhan Pamuk. Cum apare o nouă traducere, cum o cumpăr. De la Bookfest am plecat cu Femeia cu Părul Roșu, în traducerea Luminiței Munteanu, editura Polirom. Mi-era clar că nici asta nu va fi o carte simplă – când a mai scris Pamuk ceva lejer?

Femeia cu Părul Roșu combină numeroase referințe culturale din Orient cu cele din Occident, construiește o poveste de iubire din bucăți de memorie, se concentrează din nou (așa cum ne-a obișnuit) asupra Istanbulului, face trimitere la scrieri clasice persane sau teatru antic grec.

Personajul principal, pe nume Cem, este un tânăr de 17 ani, ce se visează scriitor, dar devine peste ani un cunocut antreprenor în imobiliare. Până la acest succes, el se angajează într-o vară la Meșterul Mahmut, un fântânar cunoscut pentru talentul de a ghici locurile unde se ascund sursele de apă. Meșterul Mahmut devine mentorul lui Cem, îl învață să facă artă din orice face, îl îndrumă să nu se lase bătut, să caute, să lupte, să fie corect și încăpățânat.

Părăsit de tatăl lui, Cem devine rapid protejat de mentorul fântânar, care îl mustrează la fiecare greșeală, îl corectează și îl formează. Cem se lovește de toate iluziile vârstei, dar își găsește un înlocuitor parental. După cei doi sapă în căutarea apei, Cem fuge la teatrul ambulant, unde se îndrăgostește de cea pe care o numește Femeia cu Părul Roşu. Cu mult mai în vârstă decât Cem, ea devine un soi de fantezie supremă, începe un joc al privirilor și urmăririlor, ce se finalizează cu inițierea erotică mult visată de aspirantul scriitor. În tot acest peisaj, Orhan Pamuk conectează o groază de simboluri din Orient, Occident, aduce elemente din legendele anticilor greci şi poveşti din marile opere ale Persiei. Pe parcurs ce Meșterul Mehmet și Cem intră în adâncuri, în căutarea apei, descoperi tot mai multe suspiciuni și atenționări asupra situației politice din Turcia anilor ’70-’80 până în prezent. Renumit pentru traiectoria politică pe care o duce în literatura lui, Pamuk reușește și aici să tragă niște semnale, să transmită mesaje subtile, să arunce prezentul în situații mai vechi.

Dintr-un punct încolo, cartea devine un șir de coincidențe absurde, un pic trase de păr, însă merită citită mai ales pentru referințele culturale și traiectoria politică de care am menționat mai sus. Prima parte a romanului mi s-a părut extrem de bine construită – în special la nivel de poveste. Coborârea sub pământ, coborârea în istorii, căutarea a ceva ce nu mai apare, perseverența, relația dintre tată și fiu sau dintre fiu și lipsa tatălui, povestea lui Oedip, Cartea şahilor. Toate aceste elemente combinate cu absurdul coincidențelor ulterioare fac din romanul lui Pamuk o reinterpretare psihanalitică incredibilă a personajelor și situațiilor mitice. Dacă într-un punct, povestea te deranjează ca argumentare și logică, la urmă legi conexiunile, faci sinapsele și înțelegi de ce a ales autorul să ducă totul la fatalitate.

Femeia cu Părul Roșu este undeva între mit și realitate, așa cum este și o mare parte din istoria trecută și prezentă a Turciei, cu care Pamuk este într-un conflict apăsător. Deși subțire, ai senzația că ai citit sute de pagini, la finalul cărora regăsești revolta lui Pamuk față de ce se întâmplă în sistemul turc și revezi cu ochi limpezi decăderea Istanbului. O vizualizezi. Dacă în O ciudățenie a minții mele, Istanbulul în care braga se producea natural și se vindea pe străzi devine un Istanbul al brăgii îmbuteliate, în Femeia cu Părul Roșu regăsim identitatea aceluiași oraș mutilat de construcții monstruoase, oraș în care meseria de fântânar (la fel ce cea de bragagiu) dispare.

Alte recomandări de cărți scrise de Pamuk: Romancierul naiv și sentimental și O ciudățenie a minții mele

Foto: Raisa Beicu