Tot de la FILIT am mai aflat de un autor nou – pentru mine. Este vorba despre György Dragomán, unul dintre cei mai apreciaţi şi traduşi scriitori maghiari contemporani. Născut în Tîrgu Mureş, prozatorul s-a stabilit în 1988 în Ungaria, împreună cu familia. De-al lungul timpului, a primit premii ca Bródy, Tibor Déry, Sándor Márai sau Jan Michalski. Majoritatea distincțiilor au venit pentru Regele alb (editura Polirom, tradus din maghiară în română de Ildikó Gábos-Foarţă), roman tradus în peste treizeci de limbi – în prezent există şi un proiect de ecranizare a cărţii în Marea Britanie.

În această ordine de idei, mi-am comandat instant Regele alb și am citit-o. Structurată în 18 capitole – vag corelate între ele – cartea urmărește povestea lui Dzsátá, un copil de 11 ani care crește în România anilo ’80 și vede cum tatăl său este trimis de Securitate la lagărul Canalul Dunăre – Marea Neagră din cauza semnării unei petiții cu conținut critic la adresa regimului. Deși contextul politic și social este unul complet sumbru, Dragomán face o colecție de short stories pline de umor, apăsare, durere, situații hilare. Nu exagerează cu dramatismul epocii dictatoriale, ci combină nuvelele în așa fel încât respiri, râzi, suspini, o iei de la capăt. În fiecare dintre povestiri, Dzsátá își mai descoperă viața – este un soi de autocunoaștere continuă cu întâmplări de la școală, pionierat, fondul clasei furat pentru jocuri de noroc, căutarea bolii perfecte pentru a lipsi de la ore, fotbal, radioactivitate, Securitate, țigări Carpați, caramele, cornulețe, marmeladă, mentosane, acordeon, pian, lăutari, castane, banane, briceag. Mi-am amintit ce înseamnă să faci de serviciu la școală, să fii ascultat, să desenezi un triunghi echilateral, să tragi margine la caiet – la patru pătrățele distanță, să nu știi dacă te-ai îndrăgostit ori ba pentru prima oară.

Când poveștile sunt mai amuzante, Dzsátá mai asistă la un episod dramatic în familia sa – rămas acum doar cu mama acasă, copilului îi este interzis să aibă o relație funcțională cu bunicii, cei din jur îl întreabă constant de tatăl său – a cărui supraviețuire este pusă sub semnul întrebării, este nevoit să-și ascundă frici, să-și vândă jucării, să-și audă mama plângând în hohote. Cum tot de subiectul familiei sunt eu răpusă, Regele alb mi s-a părut incredibil de bine conturat în ceea ce privește relația băiețelului cu bunicul său – un bătrân decorat, încă în relații cu Securitatea, care își iubește nepotul în stilul lui închis. În rarele zile când se văd, cei doi trag la țintă, beau primul pahar de vin (primul pentru Dzsátá) împreună, dezbat despre bolile închipuite ale bunicii. Bunicul devine tatăl tatălui dispărut, care, însă, va dispărea și el.

Nu am trăit deloc perioada comunistă – m-am născut la fix șase luni distanță, dar am citit multă literatură pe această temă, mi-am făcut o lucrarea de licență despre cinematografia românească și ascult, ca noi toți, poveștile familiei mele despre tot ce au însemnat cozile, neajusunsurile, absurdurile dictatoriale. Regele alb, însă, nu mi se pare o carte despre comunism, cât mi se pare o carte despre viața unui copil într-un context dictatorial – oricare ar fi natura dictaturii: politice/sociale/umane.

Regele alb este un roman fresh, antrenanat, trist, melancolic. Poveștile sunt cursive, deși textul – lipsit total de linii de dialog – apare în calupuri mari. Ușor de citit, amuzant cât trebuie, trist cât să te pună pe gânduri, György Dragomán mi-a amintit de un prozator român care-mi place mie mult: Răzvan Petrescu. La el ce mai găsesc umorul atât de lin și natural intercalat cu dramatismul.

***

Acum mă așteaptă pe noptieră Rugul, de același autor. Sunt curioasă în ce direcție a luat-o scrisul lui György Dragomán după colecția de nuvele atât de premiată.

***

Foto: Raisa Beicu.