59C3A9BC-5940-482E-8FF0-96BE85F9BEAD

Amăriorei Eugenia (rochie carouri), sat Tupilați, orfană de la 15 ani, cu trei surori mai mici rămase în grija ei și alți patru frați decedați. A trăit războiul, a țesut, a cântat în sat, a mers la hore și șezătoare, a răbdat de foame și a crescut copii în propria-i copilărie.

La 27 de ani l-a cunoscut pe Slavnea Vasile, om înstărit, gospodar și bun la suflet, cu 17 ani mai mare decât ea. S-au căsătorit și Eugenia a avut peste noapte absolut tot ce i-a lipsit în primii ani din viață – chiar mai mult decât și-ar fi putut imagina c-ar putea avea.

0E27DA85-2EF8-446E-A23F-76CC16EA9827

Eugenia este bunica mea – Bica. Vasile este bunicul meu – Bicu. Pe Bicu l-am cunoscut când eram mică, pe vremea când Bica ne gătea tuturor și noi, nepoții, abia așteptam înghețata cu fistic – cea mai bună din univers! Bicu stătea în capul mesei, în curte, zâmbea des, purta pieptar și ne dădea bani de ciocolată. Îmi amintesc că mâinile îi tremurau foarte tare și habar nu aveam de ce:

Oare tuturor ne tremură mâinile când îmbătrânim? Trec anii, apar ridurile, purtăm pieptare, ne tremură mâinile?

Știam că Bicu a fost un om mare. Știam că îl respectau cu toții și că a salvat-o pe Bica dintr-o perioadă cumplită. Mai știam că mama mea îl adora. Am secvențe întregi în minte cu mama luându-l pe Bicu în brațe, cu mama spunându-mi că a avut cea mai frumoasă copilărie datorită lui, cu mama povestindu-mi că el îi cumpăra cele mai chic haine din Moldova și tot el i-a fost alături în orice moment dificil din viață.

***

Am puține amintiri cu Bicu. Dar cea mai puternică e cea în care el nu apare, ci, de fapt, dispare:

Locuiam în minunata casă a copilăriei mele, casa cu porți galbene, grădină cu flori și o alee păzită de brazi. Era foarte târziu, o oră la care nu primeam niciodată musafiri și în niciun caz musafiri îmbrăcați în negru. Au intrat încălțați, nici nu mai rețin cum arătau chipurile lor, ci totul s-a păstrat în mintea mea ca o pată neagră apărută la miezul nopții. Am văzut-o pe mama în oglinda din dormitor doborâtă și am auzit pentru prima oară sunetul disperării, de care a început din acel moment să-mi fie atât de teamă! Și-a dus mâinile-n păr și n-am să uit niciodată în ce hal îi tremurau mâinile:

Oare tuturor ne tremură mâinile când plângem? Trec anii, apar ridurile, purtăm pieptare, ne tremură mâinile?

E34736A9-16A7-4748-9ED7-8CAF33C2DAE3

Unii oameni dispar și noi rămânem cu amintirile lor în mâini sau cu regretele că n-am adunat suficiente amintiri. Cu toate astea, despre Bicu îmi amintesc câteva lucruri: zâmbetul, râsul, mirosul lui, replici întregi, locul pe care îl ocupa la masă. O fi de la miile de povești auzite de la mama, o fi de la miile de înghețate cu fistic împărțite cu el, o fi de la mâinile care-mi tremură și mie acum, când scriu despre el.

***

Mi-e teamă că nu voi aduna suficiente amintiri cu oamenii cei mai importanți din viața mea înainte să le tremure mâinile. Așa că, am decis să fac un fel de jurnal al familiei mele, să iau interviuri, să pun întrebări, să sap după poze și să arhivez tot ce mai pot arhiva. Fac asta pentru mine, pentru rudele mele actuale și pentru rudele ce vor urma.

Interviu cu Bica, 81 de ani

 

Cu gândul ăsta în cap, auzind într-o zi că Bica face cozonaci, am luat mașina și am plecat la Trifești să o asist la marele eveniment. Cinci cozonaci, 20 de covrigi și o plăcintă cu brânză au rezultat în urma frământatului.

BB520AF4-8DE3-4C84-85D4-49084C77A8B8

Bica, de unde ai învățat să faci cozonac?

De la mama.

Păi, tu știai să gătești când mai trăia ea?

Normal, doar aveam 15 ani când a murit! De la 7 ani am învățat să fac mâncare. Am avut o copilărie nefericită, am spălat rufe, am crescut copii, îi îngrijeam, îi schimbam. Aveam un ciubăr, pe vremea aia nu era cu lighene, puneam în ciubăr apă să se încălzească la soare.

Gustă să vezi dacă mai trebuie zahăr. Gustă tu, te rog! Am pus și stafide. Poate oi uita să pun rahat – ar fi tare frumos!

unnamed (1)

Deci, puneam apă în ciubăr și scăldam copiii, făceam mâncare, aveam și vacă de dus de-amiază la vițel și scroafă cu purcei.

Mai aveai timp să mergi la școală?

Mergeam și la școală, am învățat foarte bine, nu că mă laud, dar chiar am învățat tare bine. Toamna, însă, mai mult munceam la câmp și lipseam de la școală.

Câți copii ați fost?

Am rămas patru fete, ne-au murit patru (3 fete și un băiat). Am fost 8 în total. Eu eram cea mai mare, Viorica după mine, al 3-lea a murit de 9 luni, a 4-a era Valerica, pe urmă Valentina a murit la 3 ani, al 6-lea era băiat și a murit la 5 ani, al șaptelea a murit și el și al 8-lea a fost Ana.

Cum îl chema pe tatăl tău, străbunicul meu?

Niculaie. A făcut doi ani la liceul Roman Vodă și nu a terminat pentru că frații lui s-au supărat – voiau și ei școală și nu aveau bani pentru toți. Scria poezii, romane, de la el împrumutau oamenii cărți ca de la bibliotecă.

4C672B9E-2509-4A3C-9A27-214F6F484472

Câți ani avea când a murit?

A murit la 43 de ani de cancer la ficat.

Și străbunica?

Ea avea 40 de ani, a murit de cancer la piept. E plecată demult, din anul 1953. Era o femeie foarte gospodină, își făcea planuri cu noi, ne gătea, ne călca și abia aștepta să ne vadă măritate. Dar s-a stins totul.

290B8940-D7D1-4DD7-AF1C-480A61EF09C7Tu câți ani aveai când a murit ea?

15 ani.

Deci ai rămas singură la 15 ani cu cele 3 surori mai mici.

Da, eram 4 copii, eu pe post de mamă pentru Viorica, Valerica și Anișoara. Plus de asta, după moartea părinților am rămas cu niște datorii, cote le zicea. Ne-au luat totul din pod, tot, tot ce mai aveam. Am rămas amărâții amărâților. Bunica mea, Ioana, a zis să ne mutăm la ea cu toatele. Eu cu judecata mea de atunci am zis:

Bătrână, nu viu, pentru că aici e casa mea. Matale o să mori și ceilalți or să ne dea afară din casa matale și noi unde o să ne ducem dacă plecăm de la casa noastră?

Bine am judecat! Că fix așa s-ar fi întâmplat.

Și cum ați trăit? Cu ce ați supraviețuit?

Fără niciun ajutor de la nimeni, iote așa: munceam zi și noapte, împleteam, coseam la prosoape pentru nunți, înfloream – cum se zicea. Pentru munca mea, oamenii îmi dădeau făină, barabule, o bucățică de slănină și așa le hrăneam pe ele.

5D4C610A-3411-47E5-859B-BCC19C8DFCD2

Țeseam covoare, noaptea coseam acasă, ziua mă duceam în sat la țesut, mergeam la munci de tot felul. Și când veneam acasă, femeile pe la care munceau făceau turte și dacă-mi dădeau și mie, eu le puneam în sân să le-aduc acasă: Ce ne-ai adus, Nananică? Ce ne-ai adus? – așa mă așteaptau ele acasă.

Nananică?

Da, așa puteau ele să-mi zică. După aia, femeile din sat le-au certat că nu-mi zic mamă și au început să-mi zică mamă – deși eu nu aveam pretenții. Eram sora lor, iaca na.

Surorile/copiii tăi câți ani aveau atunci?

Viorica avea 12 ani, Valerica 8 ani, Anișoara 3 ani – nici n-o ține minte pe mama. Pe Anișoara, după ce a terminat 4 clase la Tupilați, am dat-o la casa de copii la Piatra Neamț, să termine V-VIII. Mă duceam la ea la din două în două săptămâni, îi frigeam câte un pui, îi duceam ouă și ce mai aveam și eu adunat de prin sat.

Nevoia te învață, mamă. Nevoia te învață să fii mamă și când nu ai copii.

Dar amintiri plăcute din perioada aia există?

Da, multe! Se făceau șezători și nu se făcea o șezătoare fără mine-n sat – satul Tupilați, care are Valea Albă, Ștefan cel Mare. Cum zicea poezia lui Tataia pe care a făcut-o el în armată:

Îți descriu dorul pribeag

De prin satul meu cel drag

Sat frumos, cu zări senine

Chiciura cu verzi coline

Unde vara pasc la soare

Cârduri, cârduri de mioare

Lângă ele un ciobănaș

Doinind dintr-un fluieraș.

Iar sub chiciura din vale

Valea Albă curge-avale

Aducând pe unde lui

Istoria neamului

Ștefan Vodă, zis și Sfânt,

Ce-a domnit pe-acest pământ

A avut cumplit război

Pe locul unde stăm noi

Tataia ce lucra?

Era funcționar la primărie.

Dă-mi oleacă ibricul ăla!

bunica

După ce-a murit mama, în zilele de sărbătoare nu munceam, mai citeam cu o fată. Aveam insignă de cititor al satului. Împrumutam cărți, mă scria acolo pe caiet și le duceam înapoi. Mai mergeam și la filme, la hore. Era frumos!

Șezătorile nu se făceau fără mine pentru că eu cântam frumos tare. Mă chemau și nu voiau să accepte refuz. La clacă torceam cânepă, lână. Seara, după ce terminam ce aveam de făcut, ne adunam, torceam: și fete, și băieți. Cântam, râdeam, povesteam. Stăteam până terminam caierul din furcă. Trebuia să termini, nu lăsai caierul neterminat.

Cât dura un caier?

Eu știu…  O oră jumate-două.

Nu-mi place să pun direct în tavă, pun hârtie asta, să nu iasă gust din tavă. Hai să vedem oleacă cum e focul.

unnamed (11)

De război îți amintești ceva?

Îmi amintesc tot, aveam 7 ani, am stat ascunși în șanțuri. Trupele rusești au pătruns în sat noaptea, iar dimineața aveam steagul alb la poartă. Treceau ghiulele pe deasupra șanțurilor în care eram adăpostiți – pfff, cum se auzeau! Închid ochii și le aud și-acuma.

Ieșeam din șanțuri și mama și tata țipau la noi să ne ascundem la loc. Când au intrat trupele române pe pod, au crezut că-s rușii și au dat foc la mină, au aruncat podul în aer cu tot cu trupe: Fraților, suntem români! Erau dimineața fără picioare, fără mâini, țipete, teroare. Vai de capul lor! La noi a fost măcel mare. Ne-au luat vacile, animalele, umblau călare pe cal și ne chemau: Găine? Ouă? Lapte? Confiscau tot.

Noi știam multe cuvinte rusești de la bunica, ea fiind rusoaică, am învățat și noi.

unnamed (12)

Când l-ai cunoscut pe Bicu și cum?

Aveam 27 de ani când l-am cunoscut pe Bicu, eram bătrână. În ziua aia luasem banii de la colectiv și le zic fetelor că mă duc la Roman să-mi iau niște cizme pentru grădinărie că mi-era ud la picioare. Mai avea de cumpărat și un cerșaf de plapumă și o haină pentru Anișoara.

Eram îmbrăcată într-o rochie în carouri, bej cu maro, mi-am pus pantofii negri decupați într-o plasă în mână – nu în picioare, să nu îi uzez. Am ieșit la Hanul Ancuței și am luat o ocazie până la Roman. Cu papucii m-am încălțat abia când am intrat în Roman, să fiu frumoasă. Eram fericită că am luat ocazie, de obicei mergeam pe jos 36 de km.

36 km pe jos?! Cam cât făceai?

Dar cine știa? Crezi c-aveam ceas la mână să măsor?

Și la Roman?

Așa, la Roman mă întâlnesc cu Ileana Irimia, o femeie de la mine din sat, măritată la oraș. Când a auzit ce caut să cumpăr, mi-a recomandat să merg la Horia, dar m-a rugat înainte de asta să mergem la ea acasă să-mi dea un pachet pentru sora ei, care locuia aproape de mine. M-am dus și în timpul ăsta, nașul care m-a și cununat după aia, era în pat: Du-te până la domnul Vasile și-l cheamă aici!

Mi-au explicat cine era domnul Vasile și eu nu am vrut să fiu prezentată: Sunt necăjită, nu am de nici unele.

Și Ileana mi-a zis să nu fiu salbatică, că domnul Vasile e om bun și caută o femeie cuminte și gospodină. După vreo oră, așa, apare alesul: Vai, ce om voinic!

– Bună ziua! Ce faceți, domnișoară? Întoarce-te cu fața la lumină să te văd! – el îndrăzneț

Eu, rușinoasă, am zis ba una, ba alta:

– Eu nu-s pentru matale. Nu am situație, nu am familie, nu am nimic.

– Nu te-am întrebat eu de asta!

Apoi mi-a povestit de soția lui decedată, plângea, plângeam și eu pe lângă el. Nașa a scos vin, a adus mici și fripturi de la un restaurant din oraș – nici nu mâncasem mici până atunci. Drept îți spun! Am mâncat și s-a făcut seară, Bicu s-a dus la el acasă, iar eu am dormit la nașa. A doua zi dimineața mă duc la autogară și cum stăteam la rând să-mi cumpăr bilet, apare el: Nu-ți lua bilet, te rog, vino că vor să te vadă și surorile mele!

Au venit toate să mă vadă: Todirean, Lenuca, Maria, toți erau acolo. Nici nu știam pe unde să mă învârt printre ele. Trebuia să vadă dacă mă plac. M-au măsurat, au întrebat toate cele.

Ne place! – a fost verdictul. Nașa a scos iar vin, am început a vorbi, a râde și iar nu m-am dus nici în seara aia acasă. Fetele s-au speriat toate: gata, mă credeau pe moarte.

Apoi, până în decembrie, a tot venit să mă vadă și de Crăciun mi-a zis că vrea să mă ducă acasă la el: Nu vreau să fac Crăciunul singurel.

Fetele au început să plângă că nu vor să plec. Le-am zis că trebuie să rupem frontul ăsta, doar n-o să stăm atâtea babe așa grămadă!

Deci, de Crăciun ați devenit oficial un cuplu? Moș Crăciun haha

Da, de Crăciun. Atunci, când m-am suit în mașină, tremuram și mi-era frică de așa mare schimbare. Am ajuns aici, avea lampa aprinsă în casă – nu era lumină electrică pe-atunci, iar surorile erau iar adunate toate, casa plină. Le-am cântat, le-am distrat și am rămas aici până în ziua de azi.

Ai fost impresionată de casă?

Da, normal, mi-a plăcut. Avea de toate cele.

DC8A9A92-EF0A-4E96-8B0F-C8129865573E

Am fost hoață și am avut câteva hârtii cu rețete de mâncare ascunse și am făcut mâncăruri de au rămas încremeniți.

Tu ai lucrat la Hanul Ancuței, nu?

Ei, am lucrat, doar la reparat, nu la bucătărie. Am reparat, am văruit. Am fost bucătăreasă, sezonieră, două veri în altă parte. Dar acolo făceam borș, mâncare de asta simplă ca la cantină. De Bobotează au venit Viorica și Anișoara la mine și s-au plâns că le era dor de mine.

Ați făcut nuntă?

Eiiiii, nu. Ne-am cununat într-o seară, pe 15 februarie. A venit preotul acasă și am invitat rude apropiate. Eram noi de nuntă? Doi moșnegi.

Cum te-ai îmbrăcat în ziua aia?

O rochie, parcă o văd și acum, o stofă albastră.

Bica, cum a fost senzația? Tu erai așa de săracă și deodată aveai totul.

Nici nu știam ce e cu mine parcă.

E ca într-un basm, așa. Fata săracă își găsește prințul bogat.

Da, nu prea am avut eu timp de basme în copilărie, dar…

Dar ai recuperat în viața reală. Care a fost primul lucru care te-a impresionat când ai avut bani?

De Crăciun îmi amintesc că a venit Steaua și nu am primit-o pentru că nu aveam bani. El era plecat de-acasă și când s-a întors i-am zis că nu am primit Steaua. S-a supărat și mi-a dat cheia de la sertarul cu bani. Cea mai mare impresie a fost când am deschis sertarul și am văzut teancul cu bani. Eu în casa mea nu am văzut așa ceva niciodată. Mi-a lăsat cheia și mi-a zis: De acum, cheia asta rămâne la tine.

Doamne, nu am văzut atâția bani în viața mea! Acasă, când aveam 5 lei după o zi de muncă, mă duceam la prăvălie și luam 2 kile de gaz (3 lei), chibrite (1,5 lei) și o kilă de sare (50 de bani).

Unde ați călătorit prima oară?

La Felix.

Știu că aveați și șofer, nu?

Domnul Fușneică ne ducea peste tot. Și mai aveam un taximetrist, Ariton, care ne plimba. Toată țara am colindat-o cu ei.

Ia să fac și câțiva colaci că-i plac Mirelei (mama mea).

unnamed (13)

L-ai iubit pe Bicu?

Da, l-am iubit. A fost foarte bun și m-a salvat.

N-a fost greu cu diferența asta de vârstă?

Nu. Chiar îmi doream pe cineva mai în vârstă, să fie mai trecut prin viață. A fost și om frumos, deci nu conta. Însă, niciodată nu i-am zis Vasile, ci Bre.

Ce te enerva la el?

Nu era atent la curățenie, era dezordonat și mânca prea multă pâine și dulce.

Îți făcea cadouri?

Mi-a luat într-o zi trei cale. A venit cu un taxi, un pic cam amețit, și petalele căzuseră în taxi, mi-a dat bețele cadou: Sucule, uite o mică atenție de ziua ta.

Nu i-am zis nimic, l-am pupat, i-am mulțumit și a doua zi i-am arătat cadoul și am râs. Mi-a mai dat două ceasuri, îmi lua cadouri.

Ceasuri? Uite, puteai să măsori cei 36 de km cu două ceasuri! 🙂

Hai să împrăștiem focul! Să nu rămânem cu marfa crudă.

unnamed (10)

Ce perioadă din viață ți-a plăcut cel mai mult?

Când eram toți patru de sărbători acasă.

Pentru ce nu l-ai fi putut ierta pe Bicu?

Nu cred că era greșeală să nu i-o pot ierta.

Ai vreun regret mare?

C-am rămas fără părinți.

Hai, vino cu tăvile! Focul e ars.

unnamed (20)

O oră trebuie să stea la copt. Trag focul, trag jarul, bag cozonacii în spate și covrigii în față. Hai să-ți fac cinste cu o cafea și un pahar de Pepsi cât se face coptura.

***

unnamed (19)

***

990F2AB0-E7E4-46FA-9508-F60104A00845

Cozonacul e gata, îl scoatem pe prispă și așteptăm să se răcească. Mă uit la verigheta bunicii mele (nu a dat-o jos niciodată) și mă gândesc că mâinile ei au crescut o groază de copii, au fost târâte prin șanțuri, au văruit, au spălat rufe la ciubăr, apoi la lighean, apoi la mașina de spălat. Mâinile ei au ținut sapa, grebla, au țesut, au fost în sute de hore, au fost pupate de Bicu. Au cărat geamantane scumpe, au plătit copii care au venit cu steaua de Crăciun, au ascuns niște rețete salvatoare, au aplaudat, au șters de praf niște dispariții.

Nu pot decât să sper că mâinile astea nu vor tremura niciodată.

Bica, mai știi câți ani ați fost căsătoriți tu și Bicu?

Nu suficienți.

bunica mea

64D50A0B-342A-46C3-B19A-5F6D06BA1E83

8099B8CD-3628-4540-A8E9-AC0DE612334D

unnamed (18)

7A9162E5-D3A7-4F70-965A-83E405A27CDF

26F3B2BD-C1FE-48B6-90B0-4BDF2C5F1430

D29E566F-285C-4F3D-87DB-9D63B1DD95FC

Foto: Raisa Beicu.