Nu e deloc treabă ușoară să recenzez o carte scrisă de Julian Barnes. Când devii expert pe o temă, devine dificil să fii imparțial. Poate de asta am tot evitat să îi citesc ultima carte: The Noise of Time, pe care am cumpărat-o de la Anthony Frost imediat ce a apărut varianta originală în Anglia.

Cum am ajuns acasă de la buticul cărților englezești* sau locul în care mă duceam de dragul cărților și de dragul lui Aurel și Vlad, am început să citesc câteva pagini, dar apoi am fost plecată o perioadă lungă de timp, așa că am rămas cu ea neterminată.

*ne lipești, Anthony Frost, să știi!

De la standul editurii Nemira@Gaudeamus am plecat și cu exemplarul tradus în română de Virgil Stanciu: Zgomotul timpului. Deși știam că mă așteaptă acasă originalul, nu m-am putut abține să cumpăr un Barnes în limba maternă (despre obsesia barnesciană am mai scris și cu alte ocazii).

Când m-am apucat de volumul în română, nu citisem critica internațională, așa că subiectul cărții a fost unul total neașteptat pentru mine: viața compozitorului Dimitri Dimitrievici Șostacovici în plin regim stalinist. Mai exact, Zgomotul timpului prezintă relația defectuoasă, disfuncțională și obositoare a compozitorului cu guvernul rus.

Blamat pentru că făcea o muzică în afara standardelor Uniunii Sovietice, Șostacovici este pus să-și cere scuze public pentru muzica pe care o compunea. Deși aceasta părea ultima soluție la îndemână, Dmitri Dmitrievici refuză să își ceară scuze, însă își retrage Simfonia a IV-a. Ușor, ușor, toate operele și baletele sale sunt eliminate din repertoriu. Altfel zis, cariera îi este retezată doar pentru că Arta trebuia să aparțină politicului în acele vremuri:

Arta aparține tuturor și nimănui. Arta aparține tuturor timpurilor și niciunei epoci. Arta aparține creatorilor ei și celor care se bucură de ea. Arta este șoapta istoriei, auzită peste zgomotul timpului. Arta nu există de dragul artei, există de dragul oamenilor.

Șostacovici este aspru anchetat de Putere în legătură cu Mareșalul Tuhacevski (protejat de care era), cel care pusese la cale complotul de a-l asasina pe Tovarășul Stalin. Cum planul lui Tuhavevski a fost descoperit la timp de guvern, Șostacovici era ferm convins, după lungul interogatoriu la care fusese supus, că nu mai avea mult de supraviețuit.

În acest context, compozitorul a trăit zile și nopți în teroarea c-avea să fie și prins. Stătea cu o valiză lângă el noapte de noapte în fața liftului, gata să fie arestat, așteptându-și moartea departe de ochii familiei.

Demis din postul de profesor de la Conservatoarele din Moscova și Leningrad, muzica lui a fost numită de publicația Pravda (se zvonea că articolul care-l condamna ar fi fost scris chiar de Stalin): Talmeș-Balmeș în loc de muzică.

Chiar dacă apar și bucurii (Simfonia a V-a, spre exemplu, a avut un mare succes în epocă, fiind intitulată o tragedie optimistă) la interval, viața compozitorului a fost marcată de ziua de 16 martie 1949. Pe când stătea acasă împreună cu soția sa, Nita, Șostacovici a fost sunat chiar de Stalin în persoană pentru a i se oferi ocazia de a participa la Congresul Cultural și Științific pentru Pacea Lumii de la New York. În ciuda numeroaselor refuzuri venite din partea artistului, Stalin îi aduce un arsenal întreg de motive de nerefuzat.

Aceasta avea să fie una dintre cele mai traumatizante și umilitoare povești din viața compozitorului. Ca orice artist din blocul sovietic, și el avea de ales între a coopera cu sistemul stalinist sau a fi doborât de acesta. Chiar și după moartea lui Stalin, cel mai faimos compozitor rus este urmărit de Putere – Puterea vine după el cu o ciclicitate de 12 ani.: 1936, 1948, 1960. Este numit, fără voia sa, Președinte al Uniunii Compozitorilor Federației Ruse, ceea ce atrage după sine obligația de a deveni membru al Partidului Comunist:

Era un laș. Și așa, te învârteai ca o veveriță pe o roată. Și așa, avea să-și pună tot curajul rămas în muzică, iar lașitatea în viață.

Ce mi-a plăcut în mod special la această carte a fost multitudinea de descrieri și studii făcute asupra orchestrelor văzute ca microcosmos al societății. Sunt foarte des întâlnite pagini cu impresiile lui Șostacovici asupra muzicii: este explicată ierarhia și complexitatea unei orchestre, precum și mecanismul din spatele acesteia. Compozitori tiranici, dirijori anarhici, instrumentiști speriați. Citind unele pasaje din romanul lui Barnes, m-am simțit de parcă m-aș uita la Mozart in the Jungle, cu Șostacovici pe post de Rodrigo. Un Mozart in the Jungle al vremurilor staliniste.

Zgomotul timpului mi-a amintit și de volumul Cu ochii larg deschiși, în care am văzut pasiunea lui Barnes pentru artă. Într-o oarecare măsură, aici se continuă oda pentru artă, chit că se face trecerea de la pictură la muzică. Barnes explică actul artistic social și istoric, îl apără de prejudecăți și îi sapă originile.

Remarcabil este modul în care Barnes nu îl pune la zid pe Șostacovici pentru mișcările la care a fost constrâns să apeleze. Nici nu îi ia apărarea. Este doar o analiză naturală și obiectivă a trezirii unui geniu într-o lume eronată, în care trebuie să se supună politic, psihic și muzical. O tragedie optimistă.

Nu ascund faptul că mi s-a părut ciudat să citesc un autor englez scriind despre Rusia. Barnes își păstrează stilul englezesc de a trata un subiect sensibil, stilul elegant și rafinat. Am citit despre blocul sovietic, dar am făcut-o la ora 5, cu un ceai englezesc lângă mine.

Zgomotul timpului este o biografie imaginară a artistului terorizat de ideea c-ar fi putut trăi în blocul sovietic, captiv și condamnat să producă muzică la comandă. Zgomotul timpului este un soi de discuție pe care Șostacovici a purtat-o cu Barnes despre cât de greu este să acoperi zgomotul în timp. Uneori, doar muzica mai poate învălui tot zgomotul ăsta laolaltă.

***

Lenin găsea muzica deprimantă.

Stalin credea că înțelege și apreciază muzica. Lui Stalin îi plăcea Beethoven

Hrușciov disprețuia muzica.

***

Muzica nu este ca ouăle chinezești: nu-i crește valoarea dacă stă ani și ani sub pământ.

***

Îi plăceau, de asemenea, candelabrele. Candelabrele prevăzute cu lumânări adevărate, nu cu becuri electrice.

***

Dacă-i întorceai spatele ironiei, se făcea ghem și devenea sarcasm. Atunci, la ce mai folosea? Sarcasmul era ironie lipsită de suflet.

***

În situația asta se trezise din senin, dar era ceva absolut logic. Ca și restul vieții. Ca dorința sexuală, de pildă. Și ea venea din senin, dar era perfect logică.

***

Destinul. Doar un termen bombastic pentru ceva în legătură cu care nu puteai face nimic.

***

Prin definiție, o idilă nu devine idilă decât după ce s-a consumat.

***

În lume nu există decât nebunie.

***

Era iar pace și astfel lumea era din nou pe dos.

***

Când te servesc cu cafea, nu încerca să găsești în ea bere – Cehov

***

Foto: Raisa Beicu.