The Goldfinch, de Donna Tartt, câştigătorul premiului Pulitzer pentru Ficţiune în anul 2014 şi bestseller internaţional, prezintă povestea lui Theo Decker, un băiat de treisprezece ani care supravieţuiește unui atentat terorist în care îşi pierde în mod tragic mama.

Exemplarul în limba engleză l-am cumpărat (la reducere) de pe site-ul Okian, însă el a fost tradus și în română în anul 2015, de Justina Bandol, și a apărut la editura Litera – l-am cumpărat de pe site-ul elefant.ro (fără reducere).

Romanul a intrat în clasamentul celor mai bine vândute cărţi -New York Times direct pe poziţia a doua, a ajuns ulterior numărul 1 şi a rămas în top 10 timp de peste 40 de săptămâni. Drepturile de publicare au fost vândute în 32 de ţări, iar Donna Tartt a fost inclusă în Top 100 Cei mai influenţi oameni al publicaţiei Time.

A existat un mare val de comentarii asupra cărții, controversele de tot felul ținându-mă, parcă, departe de ea. În vacanța de iarnă, însă, mi-am luat inima în dinți, nu m-am atins de nicio recenzie în prealabil și am citit cele 1.112 pagini (da, e cam mare). Dacă începutul m-a prins foarte tare, trebuie să recunosc că povestea m-a cam pierdut pe parcurs. Nu spun că nu mi-a plăcut, doar că m-a surprins c-a primit premiul Pulitzer. Îi apreciez meritul – Sticletele are o poveste foarte complicată, care te ține în suspans, însă nu de puține ori am avut senzația că citesc o ficțiune mult prea fictivă. Așadar, îmi tot spuneam: “Hai, domnle, altă coincidență? Asta-i prea de tot”. Știu că e ficțiune, dar majoritatea ficțiunii bune pe care am citit-o nu mi-a lăsat nicio urmă de îndoială asupra veridicității. De fapt, nici nu mă interesa veridicitatea subiectului în sine, ci mai degrabă mă preocupa firul epic, mă acaparau emoțiile. În cazul Donnei Tartt, am fost deranjată pe alocuri de povestea trasă de coadă, șirul de coincidențe halucinante și greu de crezut. Dacă în mod normal aș fi apreciat creativitatea sau complexitatea gândirii autorului, în romanul de față am resimțit o ușoară stânjeneală pe alocuri. Poveștile săreau dintr-un capitol în altul fără o logică verosimilă.

În continuare consider începutul cărții un început foarte reușit – sunt pagini întregi în care este descrisă lipsa unei mame. Ce simte un copil de 13 ani în clipele în care nu știe dacă mama lui mai trăiește sau nu? Cum reacționeză când află că puloverul mamei, rămas pe canapeaua din sufrageria casei lor din New York, nu va mai putea fi niciodată purtat de ea?

Capitolele din prima parte a volumului m-au convins că Sticletele ar fi meritat Pulitzer-ul și îmi pare sincer rău că impresia s-a diluat pe parcurs. Mi-ar fi plăcut să persiste emoțiile primelor pagini, mi-ar fi plăcut să nu se transforme toată acțiunea într-un lung șir de concidențe telenovistice. O relație eșuată cu Pippa – fetița pe care Theo o văzuse în muzeu în ziua atentatului – sau o afacere prosperă continuată de Theo împreună cu Hobie – partenerul de afaceri al unchiului Pippei, care a murit în muzeu, sub ochii lui Theo, în aceeași zi a atentatului cu bombă de la Muzeul Metropolitan de Artă sunt doar două exemple de situații care, oricât de bine ar fi construite, sunt atât de greu de crezut, încât se anulează pe sine.

Chiar dacă aș tinde să spun că Sticletele m-a dezamăgit, mai las o portiță deschisă datorită talentul Donnei Tartt de a descrie singurătatea unui copil care rămâne fără părinți, fără prieteni, fără tabloul care-i amintea de mama lui. I-am dat 4 stele pe Goodreads (deși, senzația finală ar putea duce la un punctaj de 3 stele) tocmai pentru că pasajele care-l vizau strict pe Theo au fost extraordinare.

În egală măsură, au existat senzații diverse, pe care le trăim zi de zi mulți dintre noi, descrise natural. Cum ar fi interesul pentru oamenii necunoscuți pe lângă care trecem. De nenumărate ori am rămas cu chipuri pe retină, mi-am imaginat conflicte, povești, iubiri:

Eram fascinat de străini, voiam să știu ce mâncare mâncau și din ce fel de farfurii, la ce filme se uitau și ce muzică ascultau, voiam să inspectez pe sub paturile lor, în sertarele secrete, în noptiere și în buzunarele hainelor din cuiere. Vedeam deseori pe stradă oameni care arătau interesant și gândurile mi se învârteau apoi neliniștite în jurul lor zile la rând, îmi imaginam viețile lor, inventam povești despre ei în metrou sau în autobuzul care traversa orașul.

Tot în prima parte a cărții a fost una dintre cele mai puternice definiții date morții. Theo descrie ce simte când realizează că mama lui nu mai e:

M-am întors cu tabloul în mână, să i-l arăt mamei, și atunci mi-am dat seama că nu era acolo. Partea invizibilă era cea importantă. Nu înțelesesem niciodată până atunci lucrul ăsta. Dar, când am încercat s-o spun cu voce tare, cuvintele mi-au ieșit bălmăjite și, ca un duș rece, am înțeles că greșeam. Amândouă părțile trebuia să fie la un loc. Una nu putea să existe fără alta.

Sticletele, pictat de Carel Fabritius, în 1654, este tabloul controversat și, totodată, titlul romanului. Am căutat pe Wikipedia detalii despre pasărea sticlete și am găsit informația că:

Sticletele este o pasăre nepretențioasă, simbolul primăverii, al fecundității și al răbdării.

Să spunem, așadar, că Sticletele este o carte care ne învață ce este răbdarea. Chit că răbdarea este incoerentă sau neverosimilă.

Foto: Raisa Beicu