Am citit poeziile lui Pablo NerudaDouăzeci de poeme de iubire și un cântec de disperare fiind unul dintre volumele cele mai dragi mie. Nici nu bănuiam pe vremea când îi citeam poemele la mare, în vacanțele mele singuratice, ce viață tumultoasă și plină de plecări, exiluri a avut poetul chilian.

Mărturisesc că am trăit, volumul apărut la editura Vellant, în anul 2010, în traducerea Luminiței Voina-Raut, adună memoriile, amintirile și iubirile culese din întreaga lume într-o întreagă viață, toate scrise ca un întreg poem beletristic.

pablo-neruda

Pablo Neruda, pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, (1904 – 1973) a fost poet, om politic (controversat și atacat pentru afinitatea lui pentru comunism), consul în țări ca Spania, China sau Japonia, ambasador la Paris. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1971, a câștigat premiul Cununa de aur a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Strunga și Premiul Internațional Lenin Pentru întărirea păcii între popoare în 1953. A condus multe reviste literare, a fost numit candidat la președenția Republicii Chile și a legat strânse prietenii cu mari creatori ai secolului XX: Federico Garcia Lorca, Pablo Picasso, Rafael Alberti, Diego Rivera, Paul Eluard, Luis Aragon etc. A fost atacat de naziști, arestat, a traversat munți, a călătorit în toate continentele, a vizitat cele mai exotice locuri din lume, a fost omagiat la Moscova, îi iubea pe Tolstoi, Dostoievski și Cehov și a avut 3 soții: María (“Maruca”) Antonieta Hagenaar, Delia del Carril și Matilda Urrutia.

***

Pablo Neruda a fost născut la Parral, un oraș aflat la 300 km la sud de Santiago de Chile, fiul doñei Rosa Basoalto de Reyes, învățătoare, și al lui José del Carmen Reyes Morales, lucrător la căile ferate. La doar o lună după nașterea lui, mama sa moare: s-a stins din viață fără a mi-o aminti, fără a ști că ochii mei au privit-o. Tatăl, rămas singur, se recăsătorește cu doña Trinidad Candia Marverde, care i-a fost exact ca o mamă.

***

În 1923 apare prima carte – Crepuscular, pentru publicarea căreia a fost nevoie să-și vândă o parte din mobilier:

Cred că niciun meșteșugar nu simte ca poetul, o dată în viață, senzația îmbătătoare a primului obiect ieșit din mâna lui, dar și efemiritatea viselor. E un moment ce nu va reveni niciodată. Vor urma alte ediții, mai îngrijite și mai frumoase. Cuvintele poetului se vor turna în potirul altor limbi, ca vinul ce cântă și înmiresmează alte meleaguri. Dar acea clipă – amețitoare și uimitoare, în foșnet de aripi și îmbobocit de floare – rămâne unic în viața poetului.

Încă de la primele poezii, Neruda își dă seama de datoria socială pe care o are. Născut într-o țară agitată, cu un context istoric tumultos, se dedică politicii și participă activ la marile războaie fizice și ideologice ale timpurilor:

Politica a intrat în poezia și în viața mea. Era imposibil să întorc spatele străzii în poemele mele, așa cum era imposibil să întorc spatele iubirii, vieții, bucuriei sau tristeții care-și căutau un loc în inima mea de tânăr poet.

pablo-neruda-raisa-beicu

***

Kiria, Mangusta din Ceylon (Colombo)

În Ceylon, Neruda s-a instalat într-un bungalow lângă mare, cu câinele și mangusta lui, Kiria. Evadată din pădure, mangusta a crescut pe lânga casa lui Neruda, mânca și dormea cu el: Nimeni nu-și poate imagina tandrețea unei manguste. Micul animal cunoștea fiecare clipă din existența mea, se plimba pe hârtiile mele și se ținea după mine cât era ziua de lungă.

Mangusta a devenit cunoscută în tot cartierul, poetul plimbând-o de parcă era un trofeu. Așa se face că, după ce  Ministerul de Externe i-a comunicat numirea de consul în Singapore și Batavia, Neruda a decis să plece cu mangusta la pachet – chiar dacă nu era permis să călătorească cu ea – și cu boy-ul din Ceylon, Brampy, căruia i se va da misiunea de a avea grijă de prețiosul animal de companie exotic.

Cum mangusta avea obiceiul să își urmeze stăpânul peste tot, iar străzile erau aglomerate și haotice, mangusta și-a pierdut urma, probabil speriată că nu-și mai găsește stăpânul:

Revenind la hotel și uitându-mă în ochii lui Brampy am intuit tragedia. Nu l-am întrebat nimic, dar când m-am dus pe verandă, Kiria nu mi-a sărit pe genunchi și nici nu mi-a mângâiat fața cu coada ei stufoasă. Am dat un anunț la ziar: Pierdut mangustă. Răspunde la numele de Kiria. N-a răspuns nimeni. Și dispărută a fost, pentru totdeauna.

Tot din Ceylon am aflat o poveste despre soțul Virginiei Woolf. Pe vremea respectivă, coloniștii comandaseră arderea casei unui țăran pentru a-l forța să plece, iar pământul să-i fie confiscat. Acel englez, un modest funcționar, nu era nimeni altul decât Leonard Woolf. Refuzând ordinul, și-a pierdut slujba și a fost nevoit, prin urmare, să se întoarcă în Anglia, unde a scris una dintre cele mai cunoscute cărți despre Orient: A village in the jungle.

Nu știu cum a reușit, dar parcă Neruda a aflat mereu cele mai palpitante lucruri în cele mai palpitante locuri din lume, în cele mai palpitante perioade istorice.

pablo-neruda

***

De la Barcelona la Madrid și Miguel Hernández

M-a amuzat scurta numire a lui Pablo Neruda la consulatul din Barcelona, unde don Tulio Maqueira, consul general al Republicii Chile în Spania, i-a spus:

Pablo, tu trebuie să trăiești la Madrid. Acolo e poezia. Aici, la Barcelona, sunt înmulțiri și împărțirile astea groaznice care nu-s de tine. Eu mă descurc singur aici.

Ajuns în Madrid, Neruda s-a împrietenit cu Miguel Hernández, una dintre cele mai interesante voci ale poeziei și dramaturgiei din Spania. Viața lui începe într-o familie săracă din Valencia și se termină rapid, la numai 31 de ani, când moare răpus de boală în detenție.

Miguel era țăran până în măduva oaselor și în preajma lui simțeam mirosul pământului. Chipul îi era ca un bulgăre de țărână, ca un cartof abia ieșit din pământ.

Admirându-i talentul și chiar dacă nu era tocmai ușor să-i face rost de o slujbă unui poet în Spania, Neruda izbutește să îi găsească un serviciu lui Miguel:

-Miguel Hernandez, în sfârșit ai și tu un rost! Vicontele te angajează undeva, o să fii înalt funcționar! Spune-mi ce post vrei ca să-ți semneze numirea!

Miguel a căzut pe gânduri. Chipul lui, ridat înainte de vreme, a rămas mult timp îngândurat. Ochii îi străluceau când mi-a zis:

-N-ar putea vicontele să-mi încredințeze o turmă de capre, undeva prin apropierea Madridului?

***

Nancy Cunard

Un alt personaj de care nu știam, dar de care am aflat din volumul de memorii este Nancy Cunard. Așa de intrigată am fost de personaj, încât am căutat apoi pe internet poze și informații suplimentare:

nancy

Împreună cu Nancy Cunard, Pablo Neruda a scos o revistă de poezie numită Poeții lumii apără poporul spaniol.

Nancy era un adevărat personaj donquijotesc: incurabilă, curajoasă, patetică și ciudată. Unica moștenitoare a Cunard Line, fiica lui Lady Cunard, Nancy scandalizase Londra în anii 30, fugind cu un cântăreț negru din primele orchestre de jazz importate la Hotelul Savoy. Când mama a aflat acest lucru, și-a dezmoștenit fata.

Războiul a continuat: Nancy a trimis către toată aristrocrația engleză o broșură de 30 de pagini în care lua apărarea negrilor și lovea în atitudinea mamei sale, ceea ce a avut un efect dezastruos asupra lui lady Cunard.

Scriitoarea engleză a fost muza multor scriitori şi artişti din anii ’20 şi ’30, printre care Wyndham Lewis, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Ezra Pound şi Louis Aragon, care i-au fost şi amanţi, dar şi Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi, Langston Hughes, Man Ray sau William Carlos Williams. Își acoperea mereu brațele lungi cu numeroase brățări din fildeș.

În 1969 prietena mea murea într-un hotel din Paris. În timpul agoniei a coborât aproape goală cu liftul, prăbușindu-se în hol. Acolo s-au închis pentru totdeauna frumoșii ei ochi albaștri. Cântărea doar 35 kg când a murit. Ajunsese un schelet. Trupul i se consumase în lupta dură purtatp împotriva nedreptății din lume și singura recompensă i-au fost o viață și o moarte petrecute în singurătate.

***

Neruda în România

Neruda a fost invitat și în România:

Scriitorii mi-au oferit găzduire în casa lor de creație, în mijlocul frumoaselor păduri de pe Valea Prahovei. Reședința scriitorilor fusese inițial palatului lui Carol, acel zănatic ale cărui iubiri extraconjugale au făcut ocolul lumii. Palatul, cu mobilier modern și băi de marmură, se afla acum în slujba gândirii și a poeziei din România. Sunt însoțit de poeții Jebeleanu, Beniuc și Radu Boureanu. În dimineața verde, la umbra brazilor din fostele parcuri regale cântăm în voie, râdem tare, recităm versuri în toate limbile pământului. Poeții români, cu longul lor trecut de suferințe sub monarhi sau fasciști, sunt cei mai curajoși și mai veseli poeți din lume. Acei trubaduri, liberi ca păsările codrilor, patrioți calzi, revoluționari deciși și îndrăgostiți de viață, au fost o revelație pentru mine. În puține locuri din lume mi-am făcut atâția frați într-un timp atât de scurt.

***

f38d73fe-2c26-4f06-8448-bcdde10ffcbf

♦ Pablo Neruda despre poezie:

Poezia este o meserie.

Poezia, atingând limite incredibile, e un privilegiu al epocii noastre, printre războaie, revoluții și mișcări sociale. Omul a descoperit-o, rănind ori rănit, singur în mijlocul mulțimii.

♦ Pablo Neruda despre Pablo Neruda:

Eu vreau să lucrez cu ceea ce am și cu ceea ce mă definește. Sunt un omnivor avid de sentimente, de oameni, cărți, evenimente și bătălii. Aș mânca tot pământul. Aș bea toată marea.

♦ Pablo Neruda despre viață:

În preajma mea, tot ce a existat și va rămâne în poezia mea: vuietul îndepărtat al mării, țipătul păsărilor sălbatice și dragostea mistuindu-se fără a se consuma.

♦ Pablo Neruda despre poezie:

E drept că se abuzează de meseria de poet. Apar poeți și poete noi: curând vom fi toți poeți, iar cititorii vor dispărea. Și vom organiza expediții, traversând deșerturi pe cămile ori zburând în cosmos în căutarea cititorilor.

♦ Pablo Neruda despre iubire:

Continui să cred în iubire. Sunt convins că oamenii se vor înțelege în cele din urmă, învingând durerea, sângele, geamurile sparte.

♦ Pablo Neruda despre averile poeților:

Noi, poeții, ne-am crezut întotdeauna formidabili la făcut averi, geniali în afaceri. Dar niște genii neînțelese.

♦ Pablo Neruda despre culori:

Văd toată lumea în roz și albastru.

♦ Pablo Neruda despre Shanghai:

Interesant era să vedem ce se întâmplă noaptea în Shanghai. Orașele cu reputație proastă te atrag ca femeile periculoase. Shanghai își dezvăluia chipul nocturn pentru noi doi, provinciali ai lumii, pasageri la clasa a treia cu bani puțini, dar plini de curiozitate.

♦ Pablo Neruda despre ceremonia de înmânare a Premiului Nobel:

Adevărul e că orice scriitor din lume își dorește Premiul Nobel, chiar dacă nu recunoaște acest lucru sau îl refuză.

Ceremonia, riguroasă și protocolară, a fost și foarte solemnă. Solemnitatea se va păstra întotdeauna în împrejurări deosebite. Se pare că oamenii au nevoie de ea. Dar mi s-a părut că defilarea eminenților laureați semăna oarecum cu împărțirea premiilor școlare într-un orășel de provincie.

♦ Pablo Neruda despre ce face:

Sunt mereu întrebat, mai ales de ziariști, la ce lucrez acum, ce fac. M-a uimit mereu cât de superficial sună întrebarea asta. Fiindcă de fapt fac tot timpul același lucru, mereu și mereu un singur lucru. Poezie?

♦ Pablo Neruda despre rigoare:

Unicul rost al rigorii e să elimine rigoarea.

neruda-memorii

Foto: Raisa Beicu