Ioi, ce-am citit aici?!

Așa mi-am terminat cele patru zile de maraton, în care am citit 800 de pagini scrise de Eleanor Catton la 28 de ani, pagini pentru care a luat The Man Booker Prize în 2013. Astfel, Eleanor devine cea mai tânără câștigătoare Man Booker.

 

The Luminaries, roman tradus în română de Irina Negrea cu titlul de Luminătorii, la editura Art, este și cel mai lung roman căștigător la Man Booker.

Mă lupt între fascinația pentru Eleanor Catton, pentru complexitatea gândirii ei, și frustrarea de a mă pierde uneori în puzzle-urile construite. Stau și mă-ntreb: Cum ajungi, oare, să cunoști atât de multe lucruri, să știi atâta astrologie, matematică și psihologie la numai 28 de ani? Dar cum ajungi așa de devreme să le mai și scrii atât de bine?

Nu cred că m-am chinuit vreodată mai tare să înțeleg despre ce este vorba într-un roman cum am făcut-o acum. Nici măcar când am început să studiez filosofia lui Jung nu m-am concentrat mai tare. Mă trezeam căutând pe internet faze ale lunii, cercetam aspecte aurifere, studiam veridicitatea celor descrise pe Google. Sinapse, Raisa, sinapse!

Am pus semne indiciilor care credeam eu că mă vor ajuta să deslușesc firul epic, dar la un moment dat am realizat că ar fi o muncă de Sisif – practic, fiecare pagină nou citită îmi dădea teoriile peste cap și o luam de la capăt cu premisele. Așa cum în Magicianul lui Fowles fiecare pagină nou citită o anula pe anterioara, aici, fiecare pagină nou citită îți adăuga o treaptă pe scara spre labirint. În fond, urci scările, dar scările te duc spre ceva și mai complicat, poate chiar fără ieșire.

Oricât aș încerca, n-aș putea și nu ar avea rost să descriu acțiunea romanului. Ca atmosferă, totul se petrece în jurul anului 1866, în orașul Hokitika, o localitate neozeelandeză populată de căutători de aur dornici de îmbogățirea peste noapte. Aici ajunge, tocmai din Insulele Britanice, avocatul Walter Moody. După o nefericită călătorie pe mare, Walter se alătură căutătorilor de aur din Noua Zeelandă, însă imediat ce se cazează la hotel, nimerește în miezul unei întruniri secrete între 12 bărbați. Adunați pe ascuns, aceștia vor să dezlege câteva mistere petrecute recent în zona lor – moartea suspectă a unui bărbat, Crosbie Wells, în coliba căruia s-a descoperit o avere imensă, tentativa de suicid a unei târfe.

Deși ajuns acolo din pură întâmplare, avocatul intră în poveste, iar romanul se transformă într-o relatare continuă, întinsă pe sute de pagini, intrigi, zeci de personaje, trecut, prezent, viitor, trecut, iar revenire în reuniunea secretă. Walter devine un locuitor al orașului Hokitika, devine membru de încredere al cercului de investigație și va sfârși ca avocat al apărării, dezlegând o bună parte dintre ițele încurcate ale relatărilor.

Dacă mă plângeam eu că Orhan Pamuk are intrigi complicate și prea mult personaje, mi-a dat-o Literatura pe Eleanor, să îmi restabilesc standardele. Ei bine, dacă la Pamuk mai funcționează o hartă a personajelor, te mai ajută niște notițe și scheme, în cazul de față nimic nu ajută. Când crezi c-ai priceput ceva despre un personaj, nu-i nimic: în pagina următoare îl vei da uitării și va trebui să mai pricepi încă (n+1)*personaje nou introduse. Nu ajungi bine să te atașezi de un nume și de o intrigă, că te mută naratorul omniscient, vrând, nevrând, pe un alt cadru. Personajele, multe la număr, sunt lăsate baltă când ți-e intriga mai tumultoasă. Naratorul le lasă baltă acolo într-un colț și mai revine la ele fix când ai reușit să uiți complet c-aveai ceva abandonat în colțul camerei. Deși multe descrieri ale personajelor sunt extrem de detaliate (mai ales în prima jumătate a cărții), de parcă ai citi un roman rus scris într-un secol trecut, rapiditatea cu care se schimbă cadrele nu te lasă, practic, să te acomodezi cu vreun caracter anume. Deși ai avea, teoretic, informațiile necesare, practic, nu îți ajung timpul și energia să asimilezi/meditezi/faci conexiuni.

Dacă apare un bar în carte, fii sigur că vor urma pasaje întregi în care va fi descris fiecare om de la fiecare masă din bar. Vei afla ce mănâncă fiecare, ce citește fiecare, ce bea fiecare, cu ce e îmbrăcat, unde trăiește, iar de acolo, vei afla și trecutul, viitorul și prezentul celor din bar.

Recunosc că mi-a fost destul de greu să parcurg prima jumătate a romanului – în această parte sunt extrem de multe povești trunchiate și, deși reperam storytellingul incredibil de bun, mă frustra să nu am toate informațiile. În plus, descrierile erau adeseori atât de puternice și de încărcate, încât oboseam. Fix ca la ruși. Să sari vreun rând? Nici vorbă! Abia dacă înțelegi ce și cum citind și recitind secvențe întregi. Dacă săream din greșeală un singur cuvânt, reluam fraza de la început, de frică să nu pierd vreo prepoziție sau vreo conjuncție relevantă. În a doua parte, însă, lucrurile încep să devină mai ușor de asimilat, pentru că există capitolul care încheagă și recapitulează cam toate intrigile pierdute sau uitate pe parcurs. Acela a fost capitolul la care am tot revenit când aveam nevoie de un insight.

Așa se face că în primele două zile nu am putut citi mai multe de 150 pag/zi – efectiv nu puteam duce un ritm mai alert, urmând ca în următoarele două zile să recuperez timpul pierdut.

Totul se transformă, totul dispare, o parte din tot reapare, o altă parte din tot se modifică. Dacă ții minte The Hateful Eight, filmul lui Quentin Tarantino, cu cele 15 minute de mers cu digilența prin zăpadă și alte 3 ore petrecute în cabana lui Minnie, ei bine, cam aceeași tensiune am retrăit-o citind Luminătorii. O carte ca un serial regizat de Tarantino.

Un alt lucru care m-a fascinat la autoare este interesul ei pentru astronomie și astrologie. Deși nu dețin bagajul necesar pentru a descifra toate intertextele – abia explorez astronomia și descopăr o pasiune pentru zona asta, însă sunt departe de a fi capabilă să înțeleg fazele lunii pe care Eleanor Catton le utilizează în capitolele ei, enigmele rămase neclarificate mă motivează să explorez în continuare.

Fiecare personaj dintre cele 12 prezente la reuniunea secretă de la începutul romanului va avea pe parcursul cărții o zodie asociată și, prin urmare, acțiunile lor sunt conform horoscopului, perioadelor, astrogramelor. Un alt număr de 7 personaje vor fi asociate unor astre – lună, soare, Marte, Mercur, Venus, Saturn etc. Iată câteva exemple de titluri date capitolelor: Marte în Capricorn, Venus în Vărsător, Ascendentul, Echinocțiul, Marte în Rac.

Cu aceste instrumente în cap, autoare își începe fiecare dintre cele opt părți ale romanului cu câte o astrogramă pe care indică poziția fiecărui astru și a fiecărei zodii, hărți de unde rezultă acțiunile și legăturile personajelor în capitolul cu pricina. Mi-e greu să descriu tehnica – nici nu îmi pot închipui cum o minte poate construi universuri atât de complicate și fascinante!

Nu numai că scrie foarte bine, Eleanor Catton mai scrie și cu referințe la stele, astre, zodii, matematici.

Enigme, împușcături, mult aur, bănci, furturi, furtuni pe mare, frați înstrăinați, clerici, magnați, jurnaliști de investigație, maori înțelepți, opiu, hoteluri, urmăriri – Man Booker, bravo c-ai răsplătit toate combinațiile astea!

Dacă toate complicațiile încep să se mai descurce spre finalul cărții, dacă toate personajele sunt descusute cronologic, unul singur rămâne la urmă – deși a fost cel mai prezent, poate, dintre toți. Este vorba despre Anna Wetherell, o prostituată dependentă de opiu, care le-a luat mințile bărbaților. Sunt secvențe în care o mână de bărbați, adunați la aceeași masă, își ascund iubirea pentru Anna, se sapă pentru iubirea ei, îi dau averi, o pedepsesc, o bat, o lasă însărcinată, o bagă în închisoare, dorm cu ea în închisoare, o fac mamă fără copil, o cer de soție, îi arată albatroși. Anna este pentru Hokitika ce a fost Lenny Caler pentru interbelicul bucureștean. Așa cum spuneam, de Anna aflăm abia la final și, chiar dacă e greu să pui degetul pe concluzii, m-aș înhăma să afirm că cel mai tare de ea m-am atașat.

Spre finalul romanului, capitolele se scurtează considerabil ca întindere. Dacă la început aveam capitole de zeci de pagini, ultimele capitole au și câte un sfert de pagină sau câteva rânduri. Capitolele se scurtează în același ritm cu care viețile personajelor se sfarămă, se distrug. Parcă totul fuge mai repede, ca într-o goană continuă după aur.

Am intuit că scurtarea acestor capitole trebuie să însemne ceva ce, din prima privire, eu nu am reușit să dezleg. Am apelat la Sfântul Google și așa am aflat că Eleanor Catton a mai decis să complice un pic existența și a introdus alte formule matematice. De ce se tot scurtau capitolele? Iată de ce: autoarea a dat o structură matematică capitolelor – capitolul I însumează cam jumătate din carte, cap II jumătate din cap I etc., urmărind fazele lunii. Da, exact, urmărind fazele lunii!

***

Luminătorii mi-a părut o alchimie totală și o fugă continuă după aur – calculată milimetric, matematic, astronomic. În fond, toată viață, în general, este o alchimie. În fond, toată viața, în general, este o fugă continuă după aur. În fond, toată viața, în general, este o fugă după a înțelege cine suntem și cine sunt personajele alături de care căutăm/furăm/transformăm aur.

Nu știu cum te simți după ce iei opiu, dar după astea 4 zile de citit Eleanor Catton mă simt de parcă am consumat opiu mai ceva ca Anna Wetherell. Am consumat opiu sub un cer plin de stele.

Citatele preferate:

-Ai vreun amic sau ai venit singur?

-Nu, sunt doar eu, zise Moody.

-Fără asociați!

-Ei bine, am de gând să mă îmbogățesc pe cont propriu, atâta tot.

***

Talentul lui Moody în arta diplomației nu era deloc neglijabil. În copilărie, știuse instinctiv că era întotdeauna preferabil să spui o jumătate de adevăr, dar cu un aer binevoitor, decât să spui tot adevărul, însă de o manieră defensivă.

***

Alistair Lauderback – îmbarcându-se pe mare cu două țeluri: primul să facă avere, și al doilea, să o dubleze.

***

-L-ai văzut mort.

-Da, doar mort, niciodată viu. Știi, e straniu, dar nu-ți poți da seama cum arată un tip fără viață în el.

***

Nu pot să nu mă gândesc că plăcerea stă în ceea ce îți lipsește.

***

Își făcea griji că nu era, poate, decât un ornament, o cochilie fără carne, o scoică goală.

***

Norocul nu este o virtute.

***

Cu toate că locatara nu obișnuia să primească musafiri la această oră din zi, nici Pitchard nu obișnuia să-și vadă de treburi decât conform propriei lui planificări.

***

-Miroși a mare, spuse el.

-Nu miros. Nu m-am mai scăldat în mare de câteva săptămâni.

-Ceva ce-mi amintește de o furtună rece oricum. Ca atunci când ninge și cineva intră în casă, aducând înăuntru frigul de-afară.

***

Poți să cunoști o mie de femei, reflecta Gasgoine; poți să alegi mereu o altă fată, seară de seară, ani de-a rândul, însă mai devreme sau mai târziu, noile iubite nu vor avea decât efectul de a-ți readuce în minte iubita din trecut, nemairămânându-ți decât să rătăcești, pierdut, în acel contemplativ labirint de nesfârșite comparații, veșnic decepționat, veșnic revenind înapoi.

***

de fiecare dată când își amintea de necazurile din trecut, Ah Sook era copleșit de dorința de a îndrepta lucruri în prezent.

***

Un secret are întotdeauna efectul de a consolida prieteniile abia înjghebate, la fel cum poate face și impresia împărtășită de mai mulți că o persoană din exterior este de blamat.

***

vedem lumea așa cum dorim să o aducem la perfecțiune și ne imaginăm că am sălășlui acolo.

***

căci pentru el nu exista nici o diferență reală între a fi detestat și a fi detestabil.

***

Problema cu femeile frumoase, spuse Clinch, este că ele știu întotdeauna că sunt frumoase și, știind, devin trufașe. Aș vrea o femeie care să nu știe că e frumoasă.

***

-Oamenii aceia au noroc.

-Și dumneata nu vrei noroc?

-Aș vrea să pot spune că îmi merit condiția, zise Moody cu precauție. Norocul este în sine ceva nemeritat.

***

Nimic nu se vede mai bine la un om decât naivitatea.

***

Norocul are tendința să se epuizeze repede.

***

dragostea nu se poate reduce la un inventar de motive, așa cum un inventar de motive nu pot fi puse laolaltă pentru a forma dragostea.

***

Nimic nu poate fi mai groaznic decât o femeie care are răspuns la toate. Nimic nu poate fi mai groaznic decât o femeie care nu știe să mai roșească.

***

Foto: Raisa Beicu.