Numele Matei Florian nu îmi spunea foarte multe. Este, de altfel, prima carte a fraților stră-strănepoți ai lui Ioan Slavici. Am cumpărat-o de pe elefant.ro în prima lună a anului 2017, din dorința de a mă mai pune la curent cu autorii contemporani români. Prea am rupt legătura cu literatura noastră, așa că, o carte a cărei titlu nu îl pricep, dar despre care aud pe toate site-urile, poate fi un experiment.

Am citit-o în două zile – nu pentru că ar fi stufoasă (este o carte foarte subțire: 224 de pagini), însă densă, cu un text care te pune la mici pauze. Înainte de toate, ortografierea încetinește din ritm – cumva, mi-a amintit de greutatea cu care-l citesc pe José Saramago, deși la Matei Florian, liniile de dialog sunt singurele care lipsesc (la Saramago, Dumnezeu cu mila dacă găsești începutul și sfârșitul unei fraze). Așadar, aici avem o carte-calup-de-text, însă cu semnele de punctuație (mai puțin liniile de catalog) la locurile lor în pagină.

Publicată la editura Polirom, în anul 2016, Cexina Catapuxina mi s-a părut un soi de lecție de creative writing – un fel de curs de Cum se scrie bine în x pași. O carte a iubirilor, despărțirilor, monotoniilor, științelor, vederilor și vedeniilor, metamorfozelor, licuricilor, lăcustelor, păpădiilor, câinilor galbeni.

Universul lui Matei este unul al naibii de fictiv. Atât de fictiv, încât îți vine să-ți pui o lupă la ochi, să te scuturi de fluturi, să te ștergi pe picioare de licurici, să bați la pieptul celui de lângă tine și să aștepți un câine galben să vină după tine. Deși personajele nu au nume clare sau definitive, ele-s Lavinii imaginare sau I-uri inventate, silabele, Mi-uri sau Marii tradiționale, te atașezi de fiecare în parte. Deși nu au, propriu-zis, descrieri cap-coadă, ajungi să știi despre fiecare suficiente cât să vrei să le fie bine în universul lor imaginar.

Chiar dacă nu e structurată în patru tablouri, Cexina Catapuxina m-a făcut să mă gândesc la Iona lui Marins Sorescu, un univers absurd, configurat ca spațiu închis al individului și sinelui existențial. Poate și numeroșii pești care apar în cartea lui Florian m-a ajutat să reconfigurez  alegoriile lumii văzute dinăuntru.

Iar fluturii, stoluri de fluturi, m-au condus la Colecționarul lui Fowles (carte a cărei fan nu am fost neapărat). Îmi ziceam, pagină după pagină: cum ar fi ca toți fluturii ăștia să fie, de fapt, oameni? Și, apoi, fluturii erau înlocuiți de licurici, apoi de lăcuste, apoi Maria îi lua locul Laviniei, apoi sarcina Laviniei dispare, apoi I le ia locul Laviniei, Mariei și oricărei alte ființe din burta peștelui.

Cexina Catapuxina este, așa cum spuneam, o carte a vederilor de tot felul. Cum ar fi, spre exemplu, să ai mereu asupra ta o lupă? Sau poate ai deja? Chipuri cu văl, chipuri fără văl, lumi privite cu ochiul liber, lumi privite prin lupă sau microscop. Un ochi închis, unul deschis – nici nu mai știi cu care se vede mai bine viața. Un om de știință care studiază lăcuste, fluturi, iubiri sau sfârșituri și suflă-n păpădii. Același om de știință, entomolog, are 94 de ani acum, peste 100 de ani câteva pagini mai încolo – îmbătrânește precoce sau arde etapele vieții mai ceva ca un fluture.

Trenul este un simbol care mi-a rămas pe retină mai ceva ca după filmele lui Wes Anderson. Am mers cu trenul citind, m-am oprit în gară, m-am uitat pe geam și n-aveam să știu că urmează câteva scene cu tensiunea din filmul Câini (deși nu galbeni), a lui Bogdan Mirică.

Așa cum, după ce termini cartea lui Anthony Burgess, Portocala Mecanică, te trezești vorbind cu cei din jur cu lexemele-i inventate: „ruka”, „noga”, „zubi”, „golovan”, „uzie” sau „golos”, așa și după ce închizi cartea lui Matei Florian îți vine să pui mâna pe telefon, pe fax sau email și să transmiți un  singur mesaj: Cexina Catapuxina. 

Foto: Raisa Beicu