Mereu m-a interesat să fiu un cititor bun. De fapt, am căpătat obsesia asta din liceu, când tata, văzând că începusem să citesc tot felul de romane adolescentine de o calitate îndoielnică, mi-a propus calm și zâmbitor să am un an al rușilor. Ce însemna asta? Însemna să m-apuc de rafturile lui din bibliotecă cu autorii ruși: Anna Karenina, Frații Karamazov, Demonii, Crimă și pedeapsă. Nu prea mi-a picat mie bine să las cărțile cumpărate de pe la chioșcurile de ziare pentru bibliile rușilor, dar odată pornită-n obligație, nu a mai fost cale de întoarcere. Tata nu mi-a zis niciodată că ceea ce citeam atunci ar fi o literatură de proastă calitate, ci m-a îndrumat spre literatura bună pentru a-mi da noi repere. Așa că, după câteva romane grele, n-am mai avut interes sau răbdare pentru broșurile adolescentine.

În fond, cred că în viață despre asta e vorba: să devii cât mai bun crezi tu că poți deveni în ariile care te interesează. Poate fi literatura, pictura, poate fi ingineria sau croitoria, cert e că orice pasiune sau preocupare ai avea, dacă tot o ai, e păcat să nu o perfecționezi. De asta m-a interesat mereu să fiu un cititor bun sau măcar să mă preocupe tema. Chit că nu sunt mereu de acord cu părerile lor, mi-am ales o bază de critici literari și de site-uri literare pe care le urmăresc, am o bază de oameni pe Goodreads de unde mă inspir, iar în ultimii doi ani, de când mi-am descoperit pasiunea pentru poezie, am încercat mereu să îmi formez un gust în direcția asta. Dacă la primele volume de poezie aveam tendința să-mi placă orice vers, acum am devenit un pic mai critică, discern, încep să am o cultură suficientă pentru a compara o poezie cu o alta.

În orice caz, deși conștientizez că sunt un cititor naiv și sentimental, încerc mereu să fiu un cititor pus la punct. Poate și de asta una dintre cărțile pe care mi le-am cumpărat la Gaudeamus 2016 a fost Romancierul naiv și sentimental – de Orhan Pamuk, traducere din limba engleză de Rebeca Turcuş, Editura Polirom, 2012. Fix în perioada respectivă terminasem de citit O ciudățenie a minții mele, eram ușor bulversată de relația mea cu scriitorul care mă fascinase cu Mă numesc Roșu, așa că am hotărât să-mi mai încerc norocul cu un roman de-ale lui. Știam că îmi lipsește Muzeul Inocenței din colecția personală, însă titlul naiv și sentimental mi-a atras atenția și după ce am văzut pe spate despre ce ar fi vorba, am intuit că: 1. nu mă va dezechilibra cum a făcut-o O ciudățenie a minții mele 2. nu mă va da pe spate ca Mă numesc Roșu, ci doar îmi va fi folosi. Să devin un cititor mai bun, mai informat, să înțeleg mai multe despre cum e să scrii un roman, dar mai ales cum ar fi ideal să citești unul:

Ce se întâmplă cu noi, și în noi, când citim un roman? Cum se naște acel „efect de lectură a romanului”, atât de diferit de ceea ce simți când privești un tablou sau citești o poezie? In această colecție de eseuri despre literatură și despre el însuși, Orhan Pamuk ne arată cum se alcătuiesc cele doua lumi – a scrisului și a cititului – și cum ajung ele să se unească.

Nu am greșit deloc când am luat cartea acasă, căci s-a dovedit extrem de utilă. E prima oară când citesc ceva de Pamuk și nu mă doare capul (deși, nici aici subiectul nu este tocmai unul facil) – totul este scris foarte simplu, natural, explicat de parcă scriitorul ar fi la o cafea cu tine. Scrierea acestui volum a plecat de la propunerea lui Homi Bhabha (Cambridge) către Orhan Pamuk ca acesta să țină prelegerile Norton la Universitatea Harvard. Propus și făcut! După 14 ani de muncă la Muzeul Inocenței, iată că Pamuk ia decizia să scrie aceste prelegeri sub forma unor eseuri structurate, clare, coerente, în care povestește legătura lui cu romanul, explică cum a ajuns să scrie, de ce a ajuns să scrie, transcrie pasaje care i-au rămas pe retină, face sinapse pe care (surprinzător) vezi că și tu le-ai făcut în situații similare. Nu este vorba despre o istorie greoie a romanului, nu este vorba despre o critică scorțoasă și academică despre arta romanului, ci este vorba doar despre cele mai importante și utile lucruri pe care Pamuk le-a reținut despre arta romanului.

Pun pariu că de multe ori sau în majoritatea cazurilor, când ai citit un roman te-ai detașat de viața reală și te-ai identificat complet cu lumea descrisă acolo. Pamuk explică și descrie o parte din procedeele care duc la o asemenea transpunere:

Visăm presupunând că visele sunt reale – aceasta e însăși definiția visului. Tot astfel, citim un roman spunându-ne că este real – dar undeva în mintea noastră știm foarte bine că presupoziția noastră este falsă. Acest paradox își are sursa în natura romanului. Să începem prin a sublinia faptul că arta romanului se sprijină pe capacitatea noastră de a crede simultan în stări contradictorii.

Încă de la primul eseu, Pamuk delimitează ceea ce înseamnă un cititor sau un romancier naiv și ce presupune a fi un cititor sau un romancier sentiemental. Ca o paranteză, cu o lună înainte de a citi această carte am citit și volumul Poezii naive și sentimentale de Dan Sociu (coincidență care m-a bucurat).

Așadar, cititorul/romancierul naiv = cel care nu este deloc preocupat de aspectele artificiale ale scrierii și citirii unui roman, pe când cititorul/ romancierul sentimental = cel fascinat de artificialitatea textului, foarte atent la metodele folosite în scrierea unui roman și la modul în care funcționează mintea pe parcursul lecturii.

Romancierul este, prin urmare, arta de a fi în același timp naiv și sentimental.

Domnule Pamuk, toate acestea vi s-au întâmplat chiar dumneavoastră?

Un alt subiect interesant al volumul de față l-a reprezentat evaluarea modului în care cititorul se raportează la autor – când, de ce și cum ajunge un cititor să îl confunde pe scriitor cu protagonistul. Nu o singură dată (recunosc, de nenumărate ori), după ce am terminat o carte (sau chiar în timp ce o citeam), am căutat pe Wikipedia sau în tot felul de biografii date despre autor, pentru a vedea în ce măsură sunt elemente comune cu ceea ce apare în cărțile lor. Nu îmi pot explica de ce, dar mă apucă o bucurie când scotocesc și dau peste subiecte care coincid întocmai. Chit că admit că am citit ficțiune, sunt un cititor cu temele făcute, ca să spun așa, satisfacția de a săpa lucruri comune din viața personală a scriitorului regăsite în scrierile lui a rămas constantă. Despre aceste ciudățenii ale cititorilor discută și Pamuk, insistând pe tendința noastră umană de a bârfi și a ne căuta resurse verosimile în orice – chiar și în ficțiuni. Are el o concluzie asupra acestui subiect, care mi-a plăcut în mod special. După ce a scris Muzeul Inocenței, foarte mulți cititori l-au identificat pe Pamuk cu protagonistul Kemal, iar Pamuk a delimitat că:

Îmi este extrem de dificil – așa cum le este deseori multor romancieri – să-mi conving cititorii că nu trebuie să mă confunde cu protagonistul. În același timp, nu intenționez să depun un efort prea mare pentru a demonstra că nu sunt Kemal. De altfel, o parte din mine își dorea ca cititorii romanului să creadă acest lucru. Cu alte cuvinte, am urmărit ca romanul meu să fie perceput ca o ficțiune, ca un produs al imaginației, dorindu-mi în același timp ca povestea și personajele principale să fie considerate adevărate. Și nu am crezut nici o clipă că aș fi impostor sau ipocrit fiindcă nutresc astfel de dorințe contradictorii. Am învățat cu timpul că arta scrierii unui roman constă în perceperea profundă a acestor dorințe contradictorii, care însă nu te împiedică să scrii în continuare netulburat.

Dacă înainte eram ușor jenată de tendința mea de săpa bolnăvicios după adevăruri ale scriitorilor transpuse în literaturile lor, parcă m-am mai calmat când am văzut că și Pamuk face aceste greșeli. El descrie cum, spre exemplu, după ce a terminat În căutarea timpului pierdut, care descria lumea unui bărbat deloc diferit de Proust, a fost curios care sunt detaliile și episoadele pe care autorul însuși le-a trăit și în ce măsură s-au întâmplat. Așa se explică de ce Pamuk este un mare fan al biografiilor – și mulți dintre noi iubim biografiile, nu?

Cu riscul de a depăși limitele recomandate pentru o recenzie de carte, aș vrea să transcriu aici cele două tipuri de cititor identificate de Pamuk ca fiind factori de îngreunare a lecturii:

1. Cititorul complet naiv, care citește totdeauna un text ca pe o autobigrafie sau ca pe un soi de cronică deghizată a unei experiențe trăite, indiferent cât l-ai avertizat că se află în fața unui roman.
2. Cititorul complet sentimental, care crede că orice text este un construct sau o ficțiune, indiferent de câte ori l-ai avertizat că de fapt citește cea mai sinceră autobiografie.

Feriți-vă de astfel de oameni, căci sunt imuni la plăcerile lecturii unui roman.

Tot din acest volum de eseistică am aflat că Pamuk a fost la începuturile vieții pictor. La 23 de ani s-a decis, însă, să se facă romancier, să transforme vizualul în cuvinte. Așa se explică de ce romanele lui sunt atât de întortocheate, senzoriale și vizuale. Închid ochii și simt gust de bragă, văd străzile Instanbulului și mă simt ca într-un muzeu: Atât scrierea unui roman, cât și pictura trebuie să aibă ca ultim scop atingerea unei stări de fericire imensă.

Romancierul naiv și sentimental este o carte extraordinar de utilă și folositoare. Nu o poți înscrie în zona criticii literare, dar are, cumva, greutatea și importanța unei critici bune artistice. Naiv și sentimental, Pamuk vorbește despre cărți, autori, picturi, filme, politică, cuvinte, imagini, obiecte. Trece de la referințe din operele lui Horatiu, Aristotel, Homer sau Shakespeare la referințe din Stendhal, Kafka, Tolstoi, Goethe, Flaubert, Thomas Mann, Defoe, Proust, Dostoievski, Forster, Sartre, Conrad, Proust, Joyce, Faulkner, Firdousi, Goethe, Zola sau Balzac. Doar Pamuk, cu talentul lui de pictor-scriitor reușește să aducă în discuție Robinson Crusoe și Ars poetica, Cartea Regilor (pe care a citit-o de nenumărate ori când a scris Mă numesc Roșu) și Metamorfoza, Roșu și negru și În căutarea timpului pierdut.

Sunt tare fericită c-am cumpărat din pură intuiție această carte și, cumva, cred că mă va ajuta în abia începutul meu traseu de a deveni un cititor sau un romancier bun.

Foto: Raisa Beicu