Tot mai des aud replici ca:

Eu nu suport literatura românescă.

Am renunțat demult să îi mai citesc pe autorii români.

De ce aș citi cărțile noastre, când sunt atâția autori internaționali buni?

Dar, ce, noi avem literatură?!

Să fiu onestă, așa de tare mă irită abordarea asta, încât încerc să văd ce bagaj literar există la oamenii respectivi, ce referințe literare autohtone au și ce i-a determinat să fie atât de vehemenți. De cele mai multe ori, însă, observ că reticiența la schimbare e atât de mare, încât cititorii mai sus menționați nici nu mai încearcă să îi citească pe autorii cotemporani. Recunosc că și eu am avut prejudecăți până în urmă cu 3-4 ani de zile, când am început să citesc cărțile autorilor români în urma unor recomandări. Într-o conversație aprinsă, mi-am expus prejudecățile: Mie nu îmi plac autorii români!

Am fost ușor rușinată când am fost întrebată de o serie de autori români de care nu auzisem și care, aparent, ar fi fost considerați buni. Deși m-am ținut țanțoșă pe moment, imediat ce am ajuns acasă am făcut un research și, ușor, ușor, am început să recuperez literatura noastră.

Nu spun că e obligatoriu să placă tuturor, nu spun că e inadmisibil să nu ai măcar un autor român la care să ții, spun doar că merită să încerci măcar o listă mică de cărți scrise la noi înainte de a fi vehement. Și mai afirm că avem, totuși, autori care scriu bine, iar asta poți discerne după un minimum bagaj literar.

Processed with VSCO with f2 preset

Lavinia Braniște (33) este unul dintre autorii care se înscriu în categoria de români care scriu bine. Empatizezi sau nu cu subiectul, nu ai cum să nu îi recunoști talentul.

A debutat în 2006 cu volumul de poezii Povești cu mine, după care au urmat două volume de proză scurtă: Cinci minute pe zi și Escapada.

Interior zero (editura Polirom) este primul ei roman. L-am citit într-o singură noapte, una cu insomnii, și mi-a plăcut mult, mult de tot – i-am dat cinci stele pe Goodreads.

interior-zero

Lavinia scrie degajat, natural, fără niciun pic de întortocheală literară despre viețile noastre, a copiilor crescuți cu Facebook-ul în mână și cu spaima în suflet că vor moșteni defectele părinților. Lavinia scrie de parcă ar merge cu tine prin ani, de mână, și s-ar uita relaxată la fiecare dramă în viață: Cu toții pățim la fel.

***

Cristina este personajul interiorului – o tipă nu tocmai relaxată, dar nici stresată, la 33 de ani, care își caută locul și nu îl găsește pe nicăieri. Cu un salariu mediocru, mereu între decizii și căutări, nemulțumită și neputincioasă, ea nu vrea niciodată să îi supere pe cei din jur, caută căile de a evita conflicte, dar, cumva, ajunge mai mereu în mijlocul lor. În ciuda unor situații tensionate apărute pe parcurs (în special, aș menționa relația cu mama ei și relația eșuată de iubire cu Mihai), ai mereu senzația că nimic extraordinat nu i se întâmplă – un soi de liniaritate ce mi-a amintit de viața lui Stoner, romanul lui John Williams: o fugă la trap după banalitate.

Sunt descrise multe scene din Control, senzația pierzaniei îmbibate în distracție. Control, acest club al tinereților noastre:

La terasă ard făcliile în sobele electrice, în jurul lor stau ciorchine oameni cu haine frumoase și sufletul varză, în acest ocean de deznădejde care este Controlul tinereții noastre.

Viața la job, cu monotonii și clișee, este incredibil de bine redată de Lavinia. Joburi la care unii merg doar ca să aibă de unde primi un salariu, joburi la care alții nu își depășesc nivelul, joburi simplificate când nu e cazul și situații amuzant redate. Joburi la care, uneori, oamenii nu au ce-și spune:

Ursu încearcă să stoarcă bani din orice. Are încheietura umflată și i-a zis șefului că de la mouse. Să-i dea spor de mouse, că asta e boală de birou.

Intru pe Facebook, pe telefon, să-mi ascund data nașterii. Se apropie ziua mea și nu vreau să dau prăjituri. Există tradiția asta stupidă în firmă, că de ziua cuiva se pun câte 20 de lei și se pun într-un plic și se dau sărbătoritului. Și se ocupă secretara. Mi-e groază când aud că e ziua câte unuia.

Interior zero este o carte despre noi, ăștia care ne-am stors iubirile în Control, mergem la Femei pe Mătăsari sau Electric Castle, ne sunăm mamele cu regularitate, fugim de frici, dar nu și fricile fug de noi, citim Corecții de Franzen, zgândărim oameni și suntem zgândăriți de oameni, ne dorim să vedem zăpada curată:

Îmi doresc mult să ningă de Crăciun și să văd zăpada repede, cât încă e curată.

O sun pe mama și îi zic de petrecere, dar i se pare mișto că se ține. Nu vreau să mă duc, iar ea îmi zice să nu mai pun la suflet.După treizeci de ani, tot asta îmi zice, să nu mai pun la suflet, de parcă asta e problema cu lumea asta, că pun eu la suflet.

Processed with VSCO with b1 presetCitiți (și) literatură română, citiți-o pe Lavinia Braniște, vă rog eu.

Foto: Raisa Beicu @ Mazilique Studio