Traducerea dvs. în limba română a romanului Puritate de Jonathan Franzen a apărut la Editura Polirom la scurt timp după lansarea oficială a cărţii în State. Ați lucrat pe manuscris?

Am căutat e-mail-ul editorului Bogdan-Alexandru Stănescu și constat că mi-a propus această traducere pe 25 mai 2015. Într-adevăr, cartea nu apăruse încă în State. Există practica asta, să lucrezi ca traducător pe „manuscrise“ aflate în etapa finală de redactare, pentru ca lansarea cărții traduse să fie cît mai aproape de cea a originalului. Mă interesa Franzen, dar era cît pe ce să refuz, avînd la vremea respectivă o altă carte cărămidoasă și ambițioasă în lucru: Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr, publicată de Humanitas Fiction. Dar Bogdan-Alexandru Stănescu a fost flexibil, mi-a dat mai mult timp și uite așa m-am încumetat.

Îl citiserăți pe Franzen?

Citisem Corecții, dar cam în diagonală. De altfel, eu nu consider că citesc cu adevărat decît atunci cînd traduc. Îl știam și din interviuri ca pe autorul extrem de ambițios care este.

Care e ritualul: cînd vă apucați de o traducere citiți și celelalte cărți ale autorului?

Depinde cît timp am, pentru că de obicei n-am. Am tradus atît autori pe care-i știam binișor, le citisem destule cărți înainte (John Updike, Philip Roth, Cormac McCarthy, V.S. Naipaul etc.), cît și autori pe care-i știam doar după reputație (Richard Ford, Peter Carey, Alice Walker, John Fante etc.) sau autori pe care nu-i știam deloc, dar care au fost mari descoperiri (cum e Alison Bechdel cu a sa Casă veselă). La modul ideal, cum am făcut la McCarthy, nu citesc/recitesc doar autorul, ci și pe cei care l-au influențat – Faulkner, Melville, Biblia. Nu citesc tot, ci pasaje. Oricum, cînd traduc simt nevoia să citesc lucruri care mă inspiră, traduceri foarte bune care nu au neapărat legătură cu cartea la care lucrez. Uite două exemple de traduceri care m-au salvat cînd lucram la cărți grele: Eseu despre orbire de José Saramago, supertraducere de Mioara Caragea, și Satantango de László Krasznahorkai, supertraducere de Anamaria Pop.

Traduceți pas cu pas descoperind acțiunea pe măsură ce înaintați cu traducerea?

Foarte rar accept cărți înainte de a le fi citit, dacă nu integral, atunci aproape integral. E drept că prima lectură e foarte superficială. Știu că sînt mulți traducători care nu citesc cărțile, să nu se plictisească atunci cînd traduc, dar eu nu am această problemă. Mă ferește de plictis memoria mea capricioasă, tip strecurătoare. (Știți gluma aia cu „Dacă memoria mea ar fi doar o idee mai proastă, aș fi în stare să-mi organizez singură o petrecere-surpriză, iar efectul surpriză ar fi garantat?“ Ei, cred că e despre mine.) Cum semnez contracte mult în avans, perioada care trece pînă mă apuc efectiv de lucru e suficientă ca să uit cartea și să-mi recapăt inocența de cititoare.

Cît ați lucrat la traducerea romanului lui Franzen?

Vreo șapte luni, aproape zilnic, dar nu mai mult de o oră și jumătate, două pe zi. După cum știm, tarifele practicate în România pentru traducerea literară nu ți permit să te întreții din munca asta, așa că trebuie să faci altele în restul zilei. În plus, am lucrat în paralel cu altă minunăție de roman, Cenuşa Angelei de Frank McCourt. Amîndouă cărțile ar fi meritat, desigur, atenția mea exclusivă, n-ar fi trebuit să le suprapun. Dar mai facem și prostii în viața de traducător, ca să fie (și) mai vesel.

Ați avut o legătură directă cu Franzen sau prin intermediari?

Nu obișnuiesc să lucrez direct cu autorii pe care-i traduc. Și nici prin intermediari. Pentru că autorii pe care-i traduc sînt, de regulă, prea iluștri (spre norocul meu) sau, uneori, prea morți (spre nenorocul lor). Poate că nu e bine, dar m-am obișnuit să mă bazez doar pe documentare. Pur și simplu nu-mi vine să deranjez oamenii de fiecare dată cînd nu pricep ceva. Presimt că i-aș deranja nepermis de des.

Oricum, am descoperit, traducînd, că nu există text ușor. Personal, nu pot spune că am înțeles o frază ceva mai complexă decît „Ana are mere“ pînă n am tradu­s-o. Oricum, înțelegerea e doar primul pas. Ce urmează, anume a reda înțelesul ăsta pe limba ta cît mai fidel, ăla-i lucrul dracului. Cine a încercat să traducă știe, cuvintele nu-s niște oițe care de-abia ne așteaptă pe noi, ciobanii de traducători, să le mînăm pe pajiști verzi. Mai ales dacă ai de-a face cu un autor atît de ambițios ca Franzen, care ține neapărat să scrie Marele Roman American, ba are și talentul și mintea sclipitoare necesare ca să-l scrie.

Acestea fiind zise, Puritate n-a fost nici pe departe, stilistic vorbind, cea mai grea carte tradusă de mine. E pur și simplu uriașă ca număr de pagini, jonglează cu planurile temporale, la care trebuie să fii foarte atent cînd traduci, ca să nu zăpăcești timpurile verbale, impune ceva muncă de documentare și foarte multă bibileală. Pe scurt, aș fi avut nevoie de un an ca să fie mai puțin obositor și să iasă o traducere de care să fiu și eu mulțumită. Nu l-am avut. Am avut însă un redactor bun, pe Ada Tănasă, datorită căreia culeg eu acum laurii.

De ce ați ales să traduceți titlul în română? În fond, Purity e numele personajului.

Un lucru important, pe care nu întotdeauna cititorii îl știu: decizia privind titlul nu aparține exclusiv traducătorului. De regulă, editura are un cuvînt greu de spus. Din fericire, mi s-a întîmplat rar să mă contrazic cu editorii apropo de titlu. Și sînt puține titluri de care nu sînt mulțumită. Iar la Puritate n-am ezitat nici eu, n-au ezitat nici ei. Chiar dacă Purity e numele unui personaj și numele nu se traduc decît foarte rar (în situații de tip Ochi-de-Șoim, de pildă), acest nume înseamnă ceva. Purity-personajul primește acest nume tocmai pentru că înseamnă „puritate“, care e una dintre obsesiile maică-sii. Eu zic că puritatea asta atît de importantă în carte merita să se regăsească în titlul românesc.

Dacă mîine ați ieși cu Franzen la o cafea, ce l-ați întreba prima oară?

În primul rînd mi-aș ține singură pumnii, doar-doar oi prinde una dintre zilele mele articulate, în care chiar pot să îndrug trei vorbe legate, apoi probabil că i-aș zice așa: „Uite ce e, domnu’ Franzen, orice ți-ar auzi urechile de-acum încolo, o concordanță mai șchioapă, un accent mai bizar, un dezacord sau trei, să nu te sperii că ți-am făcut bunătate de roman harcea-parcea. Să știi că traduc ceva mai bine decît vorbesc.“

„Ritualuri n-am, dar am disciplină“

Peter Carey, Philip Roth, Truman Capote, John Updike, Douglas Coupland, Richard Ford, Cormac McCarthy, Paula McLain, David Cronenberg, William Golding, Anthony Doerr, Alice Walker sînt doar cîțiva dintre autorii pe care i-ați tradus de-a lungul anilor. Aveți vreo traducere la care țineți în mod special?

Cel mai mult țin la Meridianul sîngelui de Cormac McCarthy. Pentru că, înainte de cartea asta, nu mă pricepeam cine știe ce la tradus. Am făcut un efort uriaș ca s-o duc cu bine la capăt. A avut parte și de o redactare excelentă, bine dozată, neinvazivă, pentru care trebuie să-i mulțumesc Anei Lișman. Pînă și mie îmi place cum a ieșit.

Vă treziți traducînd mental fraze întregi, deși citiți o carte în timpul dvs. liber? Devine tradusul o corvoadă a cititului în timpul liber?

Da, traduc întruna. Nu doar cărți, ci și fraze prinse din zbor, crîmpeie de conversație, cîntecele… Ba chiar și subtitrez uneori în gînd, pentru că sînt și traducătoare și redactor de film, o meserie la care țin foarte mult și despre a cărei importanță ar merita discutat serios la un moment dat. Dar nu văd în asta o corvoadă. Deși cititoarea care eram în adolescență și studenție ar strîmba din nas cu dispreț la cititoarea care am ajuns azi: păi, cum să-nceapă ea (cititoarea de azi) mai multe cărți în același timp, să nu le termine, să uite de ele, să le parcurgă în diagonală, să le confunde, să le amețească?

E vreun scriitor pe care vă doriți mult să-l traduceți?

Parc-aș traduce un roman grafic dintre cele ale lui Alan Moore. Din motive pe care nu țin neapărat să le explorez, tot ce e cu sînge împroșcat pe pereți sau în aer liber pare să mi se potrivească mănușă. Deși, spre deruta mea, am reușit să traduc și romane din cale-afară de diafane, cum ar fi Confesiunile lui Max Tivoli de Andrew Sean Greer ori Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr, ambele apărute la Humanitas Fiction. Apropo, citiți-le, sînt bune și astea!

Unde vă place să traduceți de obicei? Aveți vreun ritual atunci cînd lucrați?

Mă simt minunat cînd e cald și soare, și traduc acasă, în grădină. Pentru casă și grădină nu am nici un merit (erau deja aici, în Belgia, cînd am ajuns eu pentru a fi alături de partenerul meu, Alexander; meritul e deci al lui). Pentru soare, nici atît (ăsta oricum se arată cam rar pe aici). Ritualuri nu am, dar am o disciplină cu care nu s-ar rușina nici măcar un pușcaș marin. Că tot crede lumea că traducătorul e boemul ăla simpatic, dar cam îngălat, care lucrează noaptea, dar numai dacă nu-i prea abțiguit, pentru ca în timpul zilei să se fîțîie fără rost prin casă, într-o pijama soioasă și niște papuci găuriți prin care ies cel puțin trei degete, procrastinînd de zor. Ei, nu-i chiar așa.

Puteți să ne faceți un Top 3 al scriitorilor dvs. preferați?

Pot să încerc un top de moment, că se tot schimbă:

1) José Saramago/Doris Lessing;

2) P.G. Wodehouse (ăsta nu se schimbă, aci rămîne) şi

3) Art Spiegelman (pe el l-am pus aici ca să mai conving, poate, doi-trei oameni să citească Maus, un fabulos roman grafic despre Holocaust, tradus și publicat la noi de ART. N-am înțeles cum de a trecut aproape neobservat acest eveniment).

Pe final, o întrebare clasică: la ce lucrați acum?

Uneori, viața pare să aibă logică. Probabil că doar pare, dar eu tot mă bucur. Uite de ce: eu am descoperit literatura și mai ales că există ceva care se numește „stil literar“ în liceu, prin doi scriitori cît se poate de americani, Hemingway și Faulkner. De amîndoi am fost obsedată la cincisprezece, șaisprezece ani, dar mai ales de Faulkner. Atît de rău, încît scriam compuneri faulkneriene indigeste la toate materiile unde aveam un pic de loc de-ntors. Și uite că am ajuns să traduc acum Lumină de august pentru editura ART. O să credeți că fac pe modesta, dar adevărul e că tot nu-mi revin din uluială. Păi, cum vine asta, să traduc eu Faulkner, pe care l-au tradus la noi alde Mircea Ivănescu sau Radu Lupan? E clar, ca traducătoare, am un noroc chior.

Interviu publicat în Dilema veche, nr. 660, 13-19 octombrie 2016