Pentru Orhan Pamuk am un respect aparte. Bine, după ce a și luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2006, ar fi cam greu să nu accepți faptul că este unul dintre cei mai interesanți și elaborați scriitori contemporani. În urmă cu câțiva ani citeam Mă numesc Roșu și făcem cunoștință cu universurile lui Pamuk. Povestea din Mă numesc Roșu (dacă nu ați citit minunăția asta de carte, vă rog eu s-o faceți) se desfășoară la sfârșitului de secol XVI, în Instanbul, în perioada războiului cu Safavizii, când orașul este asaltat de fanaticii musulmani care vor să închidă cafenelele și localurile dervișilor. Acțiunea este încărcată de referințe despre Imperiul Otoman, mituri, tradiții, meșteșuguri, miniaturi, dar, mai ales, are în prim plan urmărirea unui ucigaș. Fiecare capitol al cărții este vocea câte unui personaj, rând pe rând, cititorului fiindu-i dat să ghicească cine este adevăratul criminal. Tot labirinul din acea carte m-a năucit, m-a făcut să rămân lipită cu mâinile de volum, nu mai aveam răbdare să aflu cine era vocea criminală, de fapt. După ce-am terminat Mă numesc Roșu mi-am promis c-o să revin la Pamuk.

Și iată c-am revenit:

pamuk

Ultimul său roman, apărut la Polirom, în traducerea Luminiței Munteanu, este O ciudățenie a minții mele, o epopee modernă, desfășurată pe parcursul a mai bine de 4 decenii (în perioada 1969-2012), în centrul căreia se află unul dintre milioanele de „personaje secundare” ale Istanbulului: iaurgiul și bragagiul Mevlut Karataș, cel care cutreieră străzile Instanbulului și strigă: “Bragaaaăăăăă buuuuunăăăăă”. Îndrăgostit până peste cap de Rayiha, fata pe care a zărit-o pentru câteva secunde la o nuntă, Mevlut îi scrie acesteia scrisori de dragoste timp de trei ani. În cele din urmă, cum nu își permitea să negocieze prețul viitoarei mirese, Mevlut decide, ajutat de vărul său, Suleyman, să o fure pe frumoasa Rayiha, una dintre cele trei fete ale lui Abdurrrahman Efendi Gât-Strâmb. După un plan bine pus la punct, emoții cât casa, stres, mâini transpirate, nopți nedormite, Mevlut reușește să o fure și să o aibă pe Rayiha în camioneta care îi conduce, fără drept de întoarcere, către o viață împreună. Ce face, însă, Mevlut când realizează că nu Rayiha era fata de care se îndrăgostise la acea nuntă, ci era Samiha, sora ei mai mică? Mevlut află mai târziu că toată farsa fusese pusă la punct de Suleyman, cel care îl ajutase cu furtul și cel care îi indicase numele fetei greșite pentru că și el era, la rândul lui, îndrăgostit de Samiha, cu care se va și însura în cele din urmă.

“Au privit amândoi pe fereastra vagonului, fără să-și spună nimic, asemenea unor soți cărora nu le mai rămâne nimic de spus după o căsnicie de ani de zile.”

Știu că, probabil, v-am pierdut deja cu șirul întâmplărilor și numelor din roman, dar imaginați-vă ce poveste complicată și întortocheată a putut crea Pamuk plecând de la intriga asta. Nu vă puteți închipui câte încrengături și conflicte secundare sunt dezvoltate în cele 600 de pagini!

Așa cum ne-a obișnuit Pamuk, și în O ciudățenie a minții mele are prezentate o groază de familii, nume greu de pronunțat, personaje descrise din tată în fiu. La un moment dat, chiar dacă volumul începe cu o schemă clară a familiilor și se termină cu un Indice de personaje de cinci pagini, tot am simțit nevoia să-mi notez într-o agendă unele conexiuni, pentru a nu încurca ițele. Pamuk se citește de parcă ai lucra la matematică, cu fișa de formule sub foaie. Mai tragi cu ochiul la formule, de frică să nu greșești rezultatul final.

img_6688

Am început lectura acestei cărți cu Mă numesc Roșu în minte și recunosc că am fost un pic contrariată. Dacă la nivelul subiectului, a intrigii, O ciudățenie a minții mele m-a dezamăgit, lucrurile s-au compensat prin incredibille descrieri ale orașului Instanbul. Aici sunt descrise obiceiurile localnicilor, ritualurile lor, complexitatea culturii, sunt descrise mese întregi și discuțiile familiilor la care ajungea braga lui Mevlut. Avem un Instanbul și problemele lui politice, avem povestea „celuilalt Istanbul”, a vânzătorilor stradali, a cartierelor de barăci, a imigranţilor din Anatolia care ajung să schimbe, treptat, textura și stilul de viaţă tradiţional al orașului, pe valul ambiguu al pribegiilor moderne. Avem un Instanbul care se degradează, care devine suprapopulat, care renunță la braga de la bragagii stradali pentru braga îmbuteliată.

“Ajunși în acest punct, am să le dezvălui neîntârziat cititorilor mei, așa încât istoria aceasta, care abundă, de fapt, în întâmplări ciudate, să nu fie socotită cu totul ciudată, și în primul rând cititorilor străini, care nu știu ce este braga, dar și cititorilor turci din generația următoare, care presupun că o vor da, din păcate, uitării în următorii douăzeci-treizeci de ani, că băutura aceasta produsă din fermentarea meiului, vâscoasă, cu iz plăcut, de un galben-închis și ușor alcolizată este o băutură asitică tradițională.”

14527383_10210044646182380_2117609432_n

Am citit greu O ciudățenie a minții mele. Pe Pamuk îl citești greu. Pamuk scrie greu, încărcat istoric, cu intrigi care duc la intrigi, care duc la alte intrigi, care duc la intrigi, care duc…

În O ciudățenie a minții mele se întâmplă multe. Decese, nunți, certuri, moșteniri, dezmoșteniri, afaceri de familie, fraude, lichidări, iubiri, dezamăgiri, furturi, doruri. Nu pot să nu rămân uluită de talentul lui, nu pot să nu fiu în extaz când văd o minte atât de complexă, însă O ciudățenie a minții mele a fost, parcă, lipsită de visceralul pe care îl așteptam eu, visceralul pe care îl asociam cu Pamuk. Am terminat cartea cu dorința continuă de a mă șoca, de a ajunge la acel punct de suspans care să mă facă să nu mai dorm noaptea, însă nici măcar la pagina 435, când unul dintre personajele-cheie ale romanului moare, nu am regăsit tensiunea pentru care eram pregătită psihic. Rămâne, însă, fascinația pentru descrierile claselor sociale ale Instanbulului și replicile asupra cărora m-am întors după ce-am terminat romanul:

” -Spune-mi ce e, pentru numele lui Dumnezeu.

 -O ciudățenie a minții mele. Orice-aș face, mă simt singur cuc pe lume!”

“Chiar ești fericit? Uneori, omul își pune câte ceva în gând, dar apoi dă de altceva… Cu toate astea, el zice că e fericit.”

“Mevlut intuia uneori că trăia cei mai fericiți ani ai vieții sale, dar păstra acea intuiție într-un cotlon al minții. Dacă s-ar fi gândit că era fericit, ar fi putut să-și piardă fericirea.”

Foto: Raisa Beicu.