Dintotdeauna mi-am dorit un câine sau o pisică, dar viața în București, într-un apartament mic, fără timp sau răbdare, m-a oprit să trec la fapte. De fiecare dată când am fost pe punctul de-a ceda emoțional, mi-am amintit că nu aș putea să-mi asum responsabilitatea în condițiile date.

Însă, vara asta, ceva straniu s-a întâmplat. Era o zi vară caniculară, când am ajuns acasă, stoarsă de energie, și am dat cu ochii de o pisică mare, neagră, care se uita speriată la mine. Din sufragerie, sora mea, Nona, îmi explică fericită cum Prunela – o botezase deja, pisica căreia îi mai dădeam mâncare pe geam, a intrat în casă de câteva ore. De fapt, mai intrase și în alte zile (când eu nu eram acasă): “așa face ea, vine, se plimbă, mănâncă, apoi iese afară când se plictisește.”

Iată cum, din ziua aia, periodic, Prunela vine la noi în casă, toarce, mănâncă, examinează fiecare colț, apoi pleacă înapoi afară când se plictisește de viața de apartament.

Foto: Cătălin Georgescu.