Lui Păpușel îi spunem Păpușel de când mă știu. Sinceră să fiu, nu mai țin minte de unde vine numele ăsta, dar cert este că odată apărut, acolo a rămas. Eu și sora mea mai mare nu știm și nu vrem să-l numim tata. Ni se pare un termen cam dur, rigid și conceptual pentru cum este el de fapt.

Nu l-am auzit niciodată țipând. Nici când am oprit motorul mașinii pe calea ferată nu a țipat. Fix după ce luasem carnetul de șoferi, Păpușel mi-a dat mașina lui să o conduc ca gest suprem al încrederii în mine. După 20 de km, am ajuns la prima cale ferată, unde am clacat. Au fost 3 sau 4 minute în care nu mai știam câte viteze există sau cum se pornește mașina. Se formase o coadă imensă în spatele nostru, iar eu stăteam blocată pe șinele trenului și ascultam claxoanele. Eram pregătită să-l aud pentru prima oară ridicând tonul, dar el a început să râdă: „Hai, ne-a fost suficient popasul. Să continuăm excursia!”. Și am continuat excursia.

Păpușel este cel care m-a încurajat să citesc (ce trebuie). Pe la 15 ani, când începusem să împrumut de la colegi fel și fel de cărți îndoielnice, cum ar fi Paulo Coelho, Călărețul fără cap sau diverse romane polițiste, m-a redirecționat către rafturile cu scriitori ruși din bliblioteca de-acasă. M-am ținut de lista cu ruși luni de zile, am văzut-o pe Anna Karenina în fața trenului, l-am studiat pe Prințul Mîşkin din spatele Idiotului și am asistat la crima lui Raskolnikov. Timp și răbdare pentru cărți îndoielnice n-am mai găsit nici până acum, la cei 23 de ani ai mei.

Păpușel are o bibliotecă imensă, pe care a adunat-o încă din studenție, când toată bursa lui era destinată cărților. În camera de cămin cu un singur dulap depozita tot ce-nseamna viața lui de-atunci: mâncare, haine, scrisori și cărți. Cum scrisorile ocupau un raft întreg al dulapului, multe cărți erau depozitate în banca cu capac din clasa de studiu. După studenție, a cunoscut-o pe mama, în trei zile de la prima întâlnire a cerut-o în căsătorie și au continuat să cumpere cărți împreună. Cu pile, cu zile la coadă și volume cenzurate. În câțiva ani, Păpușel și-a făcut o bibliotecă suficient de mare pentru toate cărțile din bănci și scrisorile din dulap. Pe fiecare carte și-a scris numele, data, locul de unde a cumpărat-o și semnătura care arată diferit de la un volum la altul.

Curățenia generală în casa noastră îl implică pe el într-o singură și elaborată activitate: curățenia în bibliotecă. Asta durează la fel de mult cât durează curățenia în restul casei. Cărțile sunt scoase în mijlocul camerei, ca la un târg, și expuse pe parchetul lustruit, care ține loc de tarabă zile întregi. În copilărie, cât dura curățenia în bibliotecă, mereu mi se atrăgea atenția: Raisa, Raisa, vezi să nu calci scriitorii în picioare! Pășeam printre Dostoyevsky, Eliade, Hugo și Sienkiewicz și îmi făceam trasee din timp, din capătul opus al camerei, ca nu cumva să-l calc pe Tolstoi pe cant.

Urmau procesul de ștergere a cărților, ordonarea alfabetică și inventarierea scriitorilor dispăruți clandestin de la ultima verificare. Cum doar el se ocupa de bibliotecă, cunoștea locul fiecărei cărți în raft. Când un spațiu era gol, știa automat cartea lipsă și începeau investigațiile. De cele mai multe ori, cartea era părăsită prin casă, prin noptiere sau pe la prieteni care uitau să înapoieze lucrurile.

La noi acasă niciodată n-au existat reguli stricte, interdicții sau pedepse. Mai puțin când venea vorba despre pierderea scriitorilor. Una dintre cele mai periculoase dispariții a fost un volum din Mizerabilii. O carte cu unul din volume lipsă e ca o scrisoare fără semnătură, tot îmi spunea Păpușel, în timp ce vedeam cu colțul ochiului raftul cu Mizerabilii vol I, II, III, IV, dar spațiu gol la al V-lea volum. Îmi imaginam scenarii diverse:

Scenariul 1:

–       Păpușel, dar nimeni nu va ști că după vol IV urmează și un vol V, pare că se termină acolo, la IV. Mai grav era dacă lipsea primul.

Scenariul 2:

–  Păpușel, citești primele patru volume și până la al cincilea, sigur te pierzi pe traseu.

Scenariul 3:

–  Păpușel, un final deschis mereu e binevenit. Îți dai seama? Fiecare va putea să-și termine povestea cum vrea!

 

Dar nu am avut curajul să apelez la niciuna din variantele scenariilor mele, ci am ales calea cea mai sigură: căutarea volumului de pierderea căruia știam că sunt vinovată. Când l-am găsit, l-am alipit pe furiș și am numărat fericită: I, II, III, IV, V , gata, scrisoarea avea semnătură.

Ce m-a fascinat dintotdeauna la Păpușel este că orice carte scoteam din bibliotecă, el știa acțiunea, numele personajelor principale și multe detalii despre autor. Făceam asta des, ca un fel de joc camuflat în rugămintea mea de a-mi recomanda sau nu o anumită carte. De fapt, speram să-l prind pe picior greșit cândva. Să găsesc o carte de care nu mai știa nimic, s-o citesc și să-i fac eu recenzia ulterior, dar nu mi-a ieșit planul niciodată.

I-am copiat stilul de a scrie pe prima pagină a fiecărei cărți cumpărate și sunt în proces de a asimila detalii despre fiecare poveste citită. Periodic, mai repet ce uit de la o carte la alta și mă tot întreb dacă și el trișa la fel.

 

Crăciunul din 2012

Crăciunul cu familia mea a fost mereu frumos: cu scrisori, cărți și ornamente în bibliotecă. În fiecare an, cadourile care urmează să fie puse sub brad se ascund în sufragerie, după canapea, și nimeni nu cotrobăie pentru a nu strica surpriza. Seara, când le desfacem, Păpușel este singurul care nu se exteriorizează: Eu mă bucur interior. Știm că bucuria interioară este apogeul entuziasmului pentru el. De obicei, ea se manifestă prin tăcere și buze mușcate încontinuu.

La prima serbare de la grădiniță, Păpușel a stat câteva ore să mă învățe poezia Uite, vine Moș Crăciun. Mă blocam la versurile Moșul s-a oprit din cale // Cu toiagu-n poartă bate. Mereu tăiam coerența stilistică a Otiliei Cazimir și inversam cu Moșul s-a oprit din cale // Bate cu toiagu-n poartă. Și acum, la fiecare Crăciun, ai mei mă pun să spun corect versul care, aparent, mi s-a fixat într-un final. În realitate, de fiecare dată când îl verbalizez, trec prin filtrul mental ambele variante pentru a-mi da seama care-i cea corectă.

Crăciunul din 2012 începuse la fel ca în fiecare an: telefoanele cele mai dese și cele mai multe sunt în legătură cu listele de cumpărături. Mama face listele, iar tata, de partea cealalată a telefonului, comunică și verifică pas cu pas câte un punct al listei rezolvat. Vanilia cea bună, lămâile cu zeamă, smântâna cremoasă, piperul măcinat.

Mama face atât de multe prăjituri, încât ar ajunge pentru 3-4 ediții de Crăciun. Nu cred că nu estimează corect cantitățile, ci vrea să persiste mirosul Crăciunului cu toți patru acasă cât mai mult timp posibil.

Eu și sora mea ne-am mutat pentru a urma facultatea acum 5, respectiv 9 ani în București și, de atunci, Crăciunul este și cea mai așteptată perioadă, pe care o pregătim cu mult timp înainte.

Pentru Crăciunul din 2012, ne-am cumpărat din timp bilete de tren și am ajuns în Ajun acasă, în Bacău, unde pregătirile se defășurau cu multe zile înainte de venirea noastră. Când încă reușeam să ajungem acasă cu o săptămână înainte de Crăciun, puteam participa la împodobirea bradului, dar acum ne mulțumim cu bradul gata împodobit și instalațiile ale căror jocuri de lumini sunt mereu greu de sincronizat. Nouă ne revine sarcina de a găsi sincronul intalațiilor: cineva veghează pe canapea și îl dirijează pe cel care stă întins sub brad, cu cele 5 telecomenzi verzi ale celor 5 instalații în mână. Până când nu se potrivesc jocurile de lumină pentru toate cele 5 instalații, nimeni nu are voie să părăsească terenul.

Dimineața de 24 decembrie 2012

Mama s-a trezit cam prost dispusă în ziua de Ajun pentru că, spunea ea, piciorul lui Păpușel s-a umflat. Cu câțiva ani în urmă, avusesem o entorsă din cauza căreia piciorul mi se umflase fix la fel. Cum Păpușel nu a avut nicio problemă de sănătate niciodată, acum, o entorsă nu era un capăt de lume. După câteva momente de panică din partea mamei, ne-am lămurit cu toții că entorsa va fi mai bine după niște comprese cu gheață și am plecat spre bunica mea, la țară. În fiecare an, în Ajunul Crăciunului, ne reunim cu restul familei pentru a sărbători ziua bunicii cu turtă cu julfă. Turta cu julfă este un desert moldovenesc făcut din semințe de cânepă cu miere, nuci și alte condimente, care se prepară în Ajunul Crăciunului.

Când eram mică, credeam că julfa este tortul de post făcut pentru bunica mea, dar între timp am aflat că, de fapt, reprezintă o tradiție de Crăciun și nu este neapărat nevoie să suflu în ea sau să-mi pun dorințe. Pe la jumătatea drumului spre tortul fără lumânări, printre grimasele lui Păpușel care nu aduceau deloc a bucurie interioară, mașina a început să scoată un sunet ciudat.

După o oră într-un service auto, ne-am întors spre Bacău, Păpușel ne-a lăsat acasă și a promis că se duce la prietenul lui doctor pentru a vedea de ce entorsa nu răspunde tratamentelor.

Între timp, piciorul se învinețise și provoca tot mai multe grimase. Începusem să fiu sceptică asupra entorsei care se vindecă doar cu gheață.

Acasă, noi eram fără dorințele împlinite de tortul cu julfă sau reuniunea familiei, cu o mașină stricată și un tată cu o entorsă. Primul Ajun fără colinde, pregătiri, cărți, scrisori sau ornamente în bibliotecă. Telefonul a sunat și nu pentru verificarea listei de cumpărături. Un doctor, care nu era prietenul nostru de familie, i-a spus mamei că diagnosticul este tromboflebită.

T R OM B O F L E B I T Ă

T R OM B O F L E B I T Ă

T R OM B O F L E B I T Ă

Luminițele din instalație pâlpâiau haotic și multicolor. M-am îndepărtat de mama, care a continuat conversația și i-am înțeles proasta dispoziție de dimineață, pentru care o învinuisem. Am deschis în mod automat Google-ul, am tastat tromboflebită picior, în timp ce picioarele mele tremurau.

Cheaguri, afecțiune inimă, stres și amputare picior sunt singurele cuvinte pe care le-am reținut din linkul pe care l-am putut citi în secundele în care discuții și voci se auzeau prin casă. Aș fi dat toată gheața din lume pe o entorsă.

 

După ce am închis Google-ul, aveam deja un ppt plin cu slide-uri în cap. Mi se întâmplă des să-mi proiectez oameni sau evenimente în ppt-uri. Probabil mi se trage din domeniul în care lucrez – PR și comunicare, unde fiecare activitate în parte este structurată în ppt-uri. Automat, asociez un template, o formă, un font și multe culori. Aveam acum un ppt black&white și slide-urile cu Păpușel:

–  având două ouă Kinder la spate pentru mine și sora mea, din care noi trebuia să ne alegem Kinder-ul câștigător

–  scuturând fiecare carte și scrisoare din bibliotecă pe taraba lustruită

–  plimbându-mă cu sania, când mai erau doar câteva pâlcuri de zăpadă pe străzi

–  jucând oina în curte cu mine și sora mea, seara, când ajungea acasă

–  enumerându-mi rușii pe care îi mai aveam de citit

–  scriindu-mi un mesaj plin de greșeli în anul meu de studiu în Barcelona. Primul și ultimul mesaj telefonic scris de el, din greșelile căruia am deslușit un tei besc

–  amintindu-mi că apogeul entuziasmului e bucuria interioară

 

Nu poți lăsa atâtea amintiri într-un picior. În plus, cu un singur picior nu-l poți călca pe Tolstoi pe cant cum trebuie!

Mi-ar fi plăcut să învăț de la el cum te poți întrista interior, nu doar cum te poți bucura interior. Îmi mușcam buzele și tăceam, până când am simțit cum buzele se încălzeau tot mai tare și  nu mai puteam să tac. Au urmat 2 ore în care singurele reacții au fost isteria, plânsul și corelarea amintirilor. În cele câteva rânduri necontextualizate pe care le citisem pe Google, văzusem că una din cauzele bolii îl reprezintă stresul. Păpușel muncește mult și îmi reproșam turul Europei, cazări la 5 stele, parfumuri, haine, excursii, ceasuri scumpe, genți și lipsa unor lipsuri. Brusc, devenisem unica vină a faptului că Păpușel își va petrece restul zilelor la pat. Am intrat în locul cu cadouri ascunse pentru că acolo eram singură, fără mama și sora mea, care încercau să mă calmeze. Sora mea îmi tot explica lucruri, spunea ceva despre: Sigur se poate trata sau așteptăm diagnosticul clar. Păpușel avea o problemă gravă, care nu se mai trata cu gheață. Pentru mine, ăsta era singurul diagnostic.

 

A fost Ajunul de Crăciun în care am aflat că există 2 boli: T R OM B O F L E B I T A și atacul de panică. Tromboflebita se caracteriza printr-un copil iresponsabil, care conducea la un tată obosit, iar atacul de panică se manifesta prin frisoane, tremur, plâns și lipsă de interacțiune cu cei din jur. Vedeam și auzeam oameni în casă, dar nu deslușeam nimic. Aveam gura încleștată și treceam des și repede de la frig la cald. Au fost două ore în timpul cărora s-au întâmplat consultații urgente, zeci de telefoane și disperări, iar eu stăteam departe de toate.

 

La un moment dat, am simțit că cineva mă brusca și țipa la mine. Mi-era frig și tremuram atât de tare, încât nu reușeam să țin cana de ceai care ajunsese în mâinile mele.

Am deschis ochii și am văzut-o pe sora mea mult prea senină pentru tragedia care se întâmplase. Trăgea de pătura care mă învelea și îi vedeam buzele mișcându-se expresiv, ca buzele actorilor la repetiții. Nu auzeam nimic, iar cana era acum, la câteva minute după ce-am deschis ochii, pe jumătate goală. M-am uitat la cană, m-am uitat la sora mea și am realizat că nu mai tremuram.

Nu are nicio tromboflebită, tu auzi ce vorbesc? Raisa, termin-o, măi, ai înnebunit, ce naiba ai, tu chiar nu poți fi cerebrală? I-a fost greșit diagnosticul. Are doar o ruptură de mușchi, care se tratează în maximum o lună. Nu are tromboflebită, tu auzi?Raisa! Raisa!

Auzisem, dar totuși nu puteam să-mi revin. Plângeam în continuare și trăgeam pătura care mă învelea.

La scurt timp după ce sora mea avusese fața senină, Păpușel a ajuns acasă, cu grimase de entorsă care trece cu gheață. Au urmat poveștile cu diagnosticul greșit, telefoanele, investigațiile și disperările. Îl vedeam în fața mea, cu piciorul ridicat pe canapeaua din sufragerie, bucurându-se interior. În spatele canapelei, cadourile stăteau încă ascunse.

Am băut ultima gură de ceai, am dat pătura la o parte și m-am întins pe parchetul cald, pe care se reflectau luminițele de la instalațiile nesincronizate. Mirosul de vanilie încă persista de la cele 3-4 ediții de Crăciun pregătite în avans de mama.

Crăciunul din 2012 a fost cel mai frumos Crăciun pentru că n-a fost cel mai urât. A fost Crăciunul în care m-am bucurat interior că o să pot să îi mai spun ani la rând unui Păpușel sănătos că Moșul (…) cu toiagu-n poartă bate.

 

Textul a fost “meşteşugărit” în cadrul Atelierului de jurnalism narativ şi scriitură personală susţinut de Ana Maria Ciobanu la Fundaţia Calea Victoriei și a fost publicat și aici: http://www.povestidinsertar.com/nu-calca-pe-tolstoi-guest-post/