De Svetlana Cârstean îmi place să cred că știm cu toții. Fie de la “Floarea de menghină”, cartea ei de debut premiată, fie de la Institutul Francez, unde eu am participat la câteva lecturi foarte reușite organizate de ea, fie de la recentele proiecte culturale în care a fost implicată, cum ar fi poemul colectiv “Bucureşti ’21. Epopee participativă” – ce va apărea și sub formă de carte în librării în curând.

Gravitație este cea mai recentă carte a ei de poezie, impresionantă vers cu vers – eu am citit-o (la mare) vara trecută și am dat-o cadou de multe ori și din care recitesc când mai am o pasă proastă, când mă năpădește “tristețea că sîntem ce sîntem și nimic mai mult.” 

Ce știm despre gravitație? Ne ține pe pământ, simțim efectele ei, deși invizibilă, atrage ploaia pe pământ, iar știința are probleme în a o defini cu exactitate. Cam așa și cu d.u.r.e.r.e.a, tema centrală a celor 106 de pagini și titlul inițial al cărții.

Gravitație a rămas, totuși, titlul final al volumului. Uneori, așadar, cel mai important e să rămâi cu picioarele pe pământ, indiferent de câte ploi atragi (pe pământ).